„Poezia e o cusătură fină”, spune Petronela Apopei în volumul „Fiorii iubitei în albastru”, editura eCreator, colecţia Poesis, Baia Mare, 2021, aserţiune corectă, dar care presupune talent, cultură şi dexteritate prozodică.
În poemul care precede această „ars poetică” intitulat „Lumină”, poeta începe abrupt şi grandilocvent „păşeau în dezmăţul luminii/cu praf de stele în privire” şi continuă cu nişte versuri a căror logică nu o înţeleg (dar ce caută logica în poezie): „striveai între dinţi strugurii copţi/plini de lapte/ce îmbată simţirea/învelindu-ne imediat/cu patimi fără saţ” (pag. 14).
O îmbinare fericită şi interesantă între bucătărie şi iubire: „mârâiai ustensilele din bucătărie/prinzându-mi sufletul în palme” şi, în acelaşi poem „Am fost cu tine” (pag. 17), „zâmbind complice îngenuncheri fireşti/a florii în faţa grădinarului”, poem care se încheie fericit „clipele toate au fost a tine, au gust cu tine”.
Poemul „De ziua ta...” are iz de romanţă: „De ziua ta-ţi voi răsădi un munte/şi-o insulă albastră dintr-un cer/şi-un dor nebun ţi-oi aşeza pe frunte/şi patima din mine îţi ofer...” (pag. 18) şi cuprinde versuri în care autoarea nu este deloc „modestă”: „Şi tot ce înseamnă a fi femeie/şi înger, muză, eu...răvăşitoare” şi în poemul următor „Alint de trandafiri” întâlnim versuri de aceeaşi factură „Tristeţii tale să îi schimb macazul/cu trupul meu, izvor de vis ce cântă” (pag. 19).
Întâmplări interesante, personificări, activităţi greu de imaginat se întâmplă şi în poemul „Cămaşa sufletului”: „în cămaşa sufletului meu/sufletul tău se înveleşte-n tine şi cuvânt/bea vin demisec şi mănâncă rodii/dansează şi cântă/şi râde năstruşnic...”
Un catren din „Destin de iubire” merită citat: „Poate căuşul verii m-a adăpat mai darnic/Cu vinul roşu-al vieţii, din care să mă-mbăt/Şi clipele senine, ceasornicul cel harnic/m-a dăruit iubirii fără-a privi-ndărăt” (pag. 22).
Încercând o definire a iubirii („Iubirea”, pag. 23) poeta face o înşiruire de atribute ale acesteia, dar care, după părerea mea nu se „aprind”, nu devin poezie: „Iubirea este răbdare,/comuniune, comunicare, cuminicare/empatie, telepatie/încrâncenare, înverşunare...”.
La pagina imediat următoare poemul „Fiori de maci” se încheie cu un vers frumos, „Eu, femeie frumoasă, am uitat să mai curg...”, vers în care lipsa de modestie nu pare supărătoare.
O poezie carnală, dacă mi se permite să mă exprim aşa, este „Sete de Dragobete”. Legenda spune că Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. Mai era numit Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile: „în cupe cu lapte se scaldă nebune/priviri care-nalţă şi cresc înspre astre/o lume intensă, nebună de lume/tresaltă nurlie ca visele noastre//pe coapse s-ar prinde în horă fierbinte/doar mâinile-ţi tandre, vibrând carnea tare/din noi, doar o sferă, profund necuminte,/ivită din apa-mi sorbită de soare//fiorii se-ntrec, cavalcadă albastră,/vulcanii tăcuţi s-au aprins, se preling,/trăirea-i mirarea sublimă, măiastră,/vreau setea de tine cu tine s-o sting...”.
În poemul „Doi” (pag. 90) o rugăminte interesantă: „Te rog trimite-mi patimi, să ţi le ţes în taine/Şi muguri de lumină să-ţi pun drept floare-n piept/Iar din săruturi ample să-ţi fac atâtea haine/Pentru ocazii tandre...Trimite, doar! Aştept!”.
Despre poezia Petronelei Apopei se pot spune multe, important este că scrie cu o dexteritate uluitoare, aşa cum spunea Florin Dochia în prefaţa cărţii intuitulată „Erotică şi retorică”: „... are ritmul muzical înlăuntrul minţii ei, rimează lesne şi atent, fără efort, ceea ce îi oferă un acces privilegiat către inima cetitorului, către butoanele secrete care pornesc în oricine emoţii şi le îmbogăţesc generos cu sunete, culori şi sensuri”.
Felicitări Petronela Apopei!
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu