Scrisoare despre noaptea în care m-ai rănit

IUBITO, aşa de tare m-au rănit cuvintele tale în dimineaţa în care m-am trezit singur

încât m-am mâniat pe Dumnezeu şi pe durerea ce se aninase de sufletul pribeag

de parcă aş fi ucis vântul aşa te-ai purtat cu mine

de parcă norii nu mângaiau cerul ci fugeau din cauza mea

de parcă ploaia refuza să cadă peste oraşul îmbâcsit din cauza mea aşa te-ai purtat şi m-a durut

în toate vintrele mele s-a instalat atunci un amestec de tristeţe şi moarte

de parcă singura vină pentru trecerea mea prin lume eram chiar eu.

(Mai ştii când de pe balcon am prins cu mâna norul pribeag şi ţi l-am ascuns în sân?)

Era frumoasă înserarea atunci de parcă se ascunsese în ea dimineaţa devreme

pe parcă plopii din faţa blocului şopteau complice din frunzele lor unei lumi adormite-n simţiri

unei lumi peste care tristeţea s-a aşternut că o mantie apăsatoare de plumb

ca atunci când tăcerea era între noi mai mare decat Everestul şi când orgoliile ne tineau departe unul de altul

ca atunci era când visam să stăm cu picioarele-n apa râului să prindem raci şi să-nchidem soarele-n oglindă.

(Mai ştii ce frumos au zburat peste noi pescaruşii pe plaja pe care n-am fost niciodată?!)

Era atunci când ne-am uitat urmele pe nisipul pe care n-am călcat niciodată

era atunci când am mângâiat vântul pe care nu l-am văzut niciodată

era atunci când am salutat vaporul pe care nu ne-am urcat niciodată

era atunci, Iubito când simţeam că putem muri unul pentru altul şi că nu putem păţi nimic

era atunci când pipăiam luna la care nici măcar cu gândul n-am ajuns

era atunci, Iubito, şi, Doamne, ce frumos ar fi fost să nu fi fost doar un vis!