SEMNAL EDITORIAL

 

VICTOR COBZAC (VicCo)

ÎNTOARCEREA STELELOR

VOL. 1

(poezie din poezie)

 

Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,

Pe cei dinainte demult i-am plâns,

Nu-mi mai vine să cred în toate ce văd,

Or, ce am trăit a ars și s-a stins.

 

Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,

Plini de scânteie, căci lacrimi nu vreau,

Să mă poarte desculț în al vieții galop

Și lumii de azi strălucire să-i dau.

 

  Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,

Cu văz de iubire și-ncredere-n mâine,

Speranța-mi se pierde, dar voi mult de tot,

O mândră biserică să-nalț pentru Tine.

poemul Rugă către Dumnezeu, p. 53, din volumul Întoarcerea stelelor, vol. 1, apărut la Editura Tehnica-Info, Chișinău, 2011, 180 p., ISBN 978-9975-63-328-4, cu o grafică de Victor Cobzac și câteva referințe critice ale lui Zina Izbaș și Veronica Postolachi.

Mai trebuie făcută următoarea specificare: acest volum, dimpreună cu altele, le-am primit personal de la autor, cu ocazia participării la Vernisajul expoziției de pictură și sculptură, Punte peste așteptări. Între culoare și cuvânt. Revenire. Victor Cobzac – 71,  în noiembrie 2021, în Ungheni, Republica Moldova, răspunzând invitației făcute de autor. Un motiv în plus de a repeta mulțumirile noastre, pentru primirea de care ne-am bucurat acolo (sau aici, în Ungheni, Republica Moldova), pentru emoțiile generate de un asemenea eveniment, impecabil organizat.   

 

„O primă carte de autor menirea căreia e să întregească creația plasticianului V. Cobzac: pictură de șevalet, sculptura camerală, grafica de carte și fotografia prin cuvânt, ultimul fiind spus prin limbajul trăirilor cu voce tare și clară, fără pic de echivoc, dând frâu emoțiilor la eruperea cărora a fost mobilizat de cursul vieții cotidiene și de cei cărora li se dedică această carte, părinții, ambii trecuți în neființă”

Te-am zidit în mine nemurire

și nu te-oi lasă să pleci

până în clipă de adevăr și libertate îndumnezeită

atunci, vom pleca pe Drumul spre Asfințit, amândoi

semănând și depănând amintirile din proaspăta tinerețe,

pentru care, dacă aș putea să o întorc,

mi-aș lăsa ofrandă cuvântul și poezia...

 

Azi, privesc răsăritul de rouă și ÎNTOARCEREA STELELOR

- din culorile curcubeului.

M-a cuprins nostalgia. Mi-i dor de tata care s-a dus

Să-și zidească tinerețea în Împărăția lui Dumnezeu

de-atunci trăiesc într-un UNIVERS ÎNTORS PE DOS

Da! Și ziua este mai scurtă

și soarele este mai departe

și stele sunt mai puține

și izvorul parcă este mai sec.

Norocul meu este CHIPUL MAMEI

- privirea ei, zâmbetul ei rămas trist

pasul ei tot mai încetinit

puterile tot mai puține și parcă ar dori atâtea să-și mai facă...

Atâtea să-și mai facă!

Le face

uneori cu gândul, alteori cu privirea

și totuși face multe...

 

MAMA din ce în ce mai firavă și mai secătuită.

Când s-au luat, parcă era

DINTR-O BUCATĂ CU TATĂ...

acum o bucată a trecut peste asfințitul zilelor

iar bucata rămasă pământeană, așteaptă trecerea...

Vorba CA PE VREMURI naște lacrimi

și aduce amintirile în prag de dorință.

Nimic nu mai e CA PE VREMURI,

toate s-au sucit - politica, lumea, ulița, soba,

casa, cumpăna fântânii,

șura și poiata, carul cu boi...

Am visat un BOB DE GRÂU

ce-mi crescuse în tinda casei cu pălută,

mă chema să-mi împărtășească

ULTIMA DORINȚĂ... Nu i-am înțeles bucuria

și nici libertatea din priviri

abia atunci mi-am simțit IARNA DIN SUFLET

- era greu să mai privești răsăritul de rouă

uitasem de verdele pădurilor și al primăverilor trecute

nu mai auzim primul cântat al cucului…

 

CU MÂINILE SUB CAP ascultam concertul greierilor vecini

ascultam cum crește nucul lui tata,

vedeam întunericul unei plecări nedrepte,

rupeam amintirile din pasul de rouă

sărutam MÂINILE MĂICUȚEI MELE

muncite, neobosite, pline de dragoste, atotcuprinzătoare,

Și ei îi este dor de tinerețe. Mereu se întreabă - de ce-ai trecut? De ce-ai trecut?

Răspunsul este într-un BOB DE ROUĂ -

trecuse repede și trecuse prin multe,

bune sau rele, am sau n-am,

dar au știut privi ziua de mâine

cu speranța, post și rugăciune...

 

„Fără a-și atribui titulatura de poet, pictorul Victorul Cobzac, vine cu prima sa carte de versuri doinind, plângând, râzând, visând și trăind intens cuvintele în stare să formeze sensuri aparte și să ne cucerească prin puritatea gândului și a sufletului”

                                                                                       Zina Izbaș

 

II.

 

Azi, am ascultat răsăritul de rouă

am cuprins depărtările cu OCHI FERICIȚI,

mi-am făcut semnul Sfintei Cruci

și am salutat tinerețe

- mi-a dăruit două lacrimi și un NOAPTE BUNĂ.

S-au trezit diminețile iar rouă îmbrățișa plecarea.

Ca niciodată, parcă, OCHII LUI TATA

mă cuprindeau

nu erau triști, dar erau senini - iar eu îi seamăn...

albaștri - un albastru curat, limpede

mereu veseli

MĂICUȚA l-a iubit din prima clipă,

dar l-a iertat de fiecare dată chiar dacă, din când în când,

mai gustau și PELIN AMAR.

 

 

„Prin poeziile dedicate părinților poate fi plasa, indubitabil, între un Grigore Vieru și Adrian Păunescu, fără a ceda prin profunzimea emoției și prospețimea cuvântului poetic. Plecarea părinților echivalează unei zguduiri apocaliptice. (..) Poeziile impresionează profund și-ți năvălesc lacrimi în ochi, făcându-ne pe fiecare să ne pătrundem de frig și singurătate enormă, amintindu-ne și nouă că, în îmbrățișarea mamei «toate dorurile-ncap» și că lângă părinți te poți simți mereu «ca un înger între sfinți». Nostalgia poetului este irecuperabilă …”.

 

Veronica Postolachi