Motto:
„Căci viața e veșnică și iubirea e nemuritoare, iar moartea e doar un
orizont-iar orizontul nu e decât limita a ceea ce putem vedea cu ochii.” (R.
W. Raimond-poet 1840-1918);
-„Am
trăit visând măreție și glorii/ am trăit fără să-mi număr clipele scurse/ am
trăit crezând în nemurire/ am trăit adânc visele altora/ cum alții trăiesc
visele mele acum/ am trăit risipind energii și simțiri/ sfidând am trăit
suferind/ am trăit umilind și umil/ mi-am scurtat preumblarea prin viață.”(„Poemul
privirilor întoarse-n trecut”-Ioan Romeo Roșiianu);
-„Totul
a fost scris/Dinainte/ Așa cum ți-am, zis/ Într-o viață anterioară/ Când eram
cuvinte./ Amintește-ți poezia/ din care făceam parte/ la ce pagină era/ în ce
carte/ Amintește-ți ochii/ Hrăniți de
noi./ Ce vremuri grele,/ Ce război/ Amintește-ți cuvintele/ Care azi nu mai
sunt/ Și întreabă-te de ce uneori/ Suntem triști pe pământ/ Și să știi că totul e scris/ Iar acum retrăim vremuri sfinte/ O veche prietenie, un vis/ Din trecut, când
eram/ două simple cuvinte.”( Scrisoare către Mirela Marconi-(
Iustinian George Paiuc).
Prima
copertă de carte e un contrast de roșu și negru pe un fond de verde crud,
roșu din cuvintele titlului ne duce cu
gândul la sângele martirilor din toate timpurile din România dar și la speranța
de viață din roșul macului din lanul de grâu. Negrul prin cuvânt ar fi sugestia
morții și-a întunericului, dar fiind în
depărtare, copacii au rădăcinile adânc
înfipte în „pământul cuvintelor” iar
verdele crud ne dă speranța-ntr-o revigorare a naturii odată cu dezvoltarea
conștiinței pozitive din colectivitate.
Despre ultima copertă aș spune că portretul
celor doi prieteni „ Doi poeți, două fețe ale monedei strălucitoare a Poeziei,
gravate cu migala artistului orfevrier”(Florin Dochia) cei doi „prizonieri ai
cuvântului” cu suflete calde și priviri vesele ne dau imboldul necesar în ceea
ce privește lecturarea versurilor.
Cartea
e scrisă prin colaborarea celor doi scriitori: Ioan Romeo Roșiianu semnează
partea cu titlul „Poeme din adânc” vroind parcă să ne spună că iubirea e
un sentiment universal, că datoria scriitorului este de a-și exterioriza
sentimentele/ emoțiile care stau în adâncimi imense și izbucnesc prin versurile
din poezii de suflet; iar poetul Iustinian George Paiuc semnează partea
intitulată „Poeme însângerate” voind parcă a ne aduce simțirea mai
aproape de partea mai întunecată a memoriei personale și colective.
Același
dialog cu iubita din întuneric/ lumină, vis, iubita imaginară prin care se
exteriorizează „eul liric” (mama, fata, iubita, bunica, femeia) nu au un nume,
este EA-mesagera iubirii, nu are vârstă... însă are ceva deosebit dacă se
reflectă în ochii poetului; se evoluează în exprimarea acestui sentiment al
iubirii până la...apropierea de Dumnezeu. Se scriu poezii cu tentă
imaginativ-filozofică încercând să se dea un particular răspuns marilor
probleme care frământă omenirea: moarte/viață, valori umane- absolut/efemer,
lumină/umbră, adevăr/minciună, emoție/indiferență etc.
Toate
sunt zadarnice, pier ca frunza-n vânt:
-„Doamne,
lasă-mă să-ncerc mântuirea în viață,/ lasă-mă să arăt lumii că Ești,/ lasă-mă
să spun întunericului ce ne-nconjoară/ despre frumusețea și despre lumina TA!”
(Prelunga secundă a morții)
Timpul
este neiertător, se prelinge pe nesimțite ca nisipul prin clepsidră, se vede că
poetul e un mare admirator al frumuseții femeilor și a florilor:
-„Repetabila
poveste cu flori frumoase și femei frumoase/ vreme de o secundă florile și
femeile își iau obolul/ dintr-un timp prea grăbit să le observe zbaterea
inutilă/ dintr-o vreme pe drept cuvânt insensibilă/ la frumusețea femeilor și a
florilor.” (Pledoarie împotriva florilor)
Contrastele
sentimentului iubirii din trecut-tristețe, nefericire, regret:
-„Era
un gol și-un pustiu greu în camera mea/ era turbare-n sângele meu era spaimă de
gol/ când ai plecat ți-ai uitat în viața mea amintirile/ erau alb-negru de-acum
ca o ceață erau...”(Poemul absenței tale)
Umbră
și lumină în existența de zi cu zi:
-„Urăsc
prea mult zmeul ce mi-a rănit copilăria/
ca să mai cred în idoli și visări/ ca să mai pot iubi o lume-n care
vântul plânge/ o lume-n care plânsul e banul tău de schimb.../ Plângându-și
plânsul ochiu-nchide zarea/ c-o lespede dată de-o parte/ istoria-i mai grea c-o
secundă.../ plângându-și plânsul ochiul se-nchide a somn./ Urăsc insomnia apusă
pe gene/ fărâma de zi strecurată-n clepsidră/ popasul spuzit cu sudalme și
patimi/ cuvântu-nviat în șoptite silabe
uscate/ nemoartea uitată în suflet și dorul din gând.” (Pseudoură)
Timpul
nu curge la fel pentru toți oamenii: într- un fel curge pentru cei frumoși la
suflet-sănătoși și îndrăgostiți de viață și în
alt fel pentru cei bolnavi fizic sau sufletește care nu sunt mulțumiți cu ce au
realizat în viața aceasta, este un principiu explicat științific de filozoful
și fizicianul Albert Einstein, dar și de poeți:
-„Timpul
trăit nu se mai împarte de la o vreme încolo/ în clipe mărunte mai scurte mai
lungi/ amintirea este sistem de referință când ai albit de ani/ când anii
trăiți au trecut prea repede/ pentru o singură viață/ pentru singura viață
avută...O clipă trăită lângă o femeie frumoasă/ e întotdeauna mult prea scurtă/
la fel cum o clipă de durere și
așteptare/ e întotdeauna mult prea lungă.” (Poemul clipelor inegale)
Iubirea
și empatia nu se văd, ele se simt, toți oamenii suntem într-o relație de armonie într-un univers
mare și viu iar conștiința autorului face parte din acest univers. Dacă faci un
bine cuiva, ca efect al unui bumerang, vei găsi același „bine” făcut pentru
tine. Bunătatea este o calitate universal umană, o parte din lumina
dumnezeiască, ceea ce am făcut altora, de fapt mie mi-am făcut! În această
ordine de idei omul-poet Ioan Romeo Roșiianu fiind în mijlocul orașului și „de
mână cu Dumnezeu” ajunge cu întrebări și răspunsuri până sus-la Dumnezeu:
-„Prin
mijlocul orașului Dumnezeu trece făcându-mi cu mâna/ simt cu inima salutul
divin cu sufletul meu cu viața mea/ îi rămân dator de fiecare dată cu unica mea
viață/ Dumnezeu îmi face cu mâna divină
cu Sufletul Său/ luminează orașul și viața trăită devine trecut...Dumnezeu se
vede-n mijlocul orașului în arborii verzi/ în zâmbetul copiilor inocenți în
florile multe/ se vede-n privirile celor îndrăgostiți în ochii lor/ se
oglindește lumina trecerii prin lume/
tristeți și bucurii se pierd în clipele duse.../De n-ai fi fost Tu ar fi
fost altcineva în viața mea/ altcineva ar fi avut căderea să mă-ntristeze/
altcineva m-ar fi făcut nefericit / altcineva m-ar fi întors/ cu fața spre
Dumnezeu și spre bine...(Prin mijlocul orașului Dumnezeu)
Ca
și Marcel Proust care a scris „În căutarea timpului pierdut”, acest autor caută
neîncetat „îngerul din el” pentru a-și explica viața trăită, dar și pe cea
viitoare:
-„Sunt
matur și viața trece de una singură/ n-am bani de schimb și nici viață nu am/
de printre demoni mulți îngerul copilăriei nu se vede/ viața e grea
departe de Dumnezeu și de Ceruri/ sunt
plin de păcate trăite nespuse/ am păcătuit cu privirea cu vorba și fapta/ dincolo de faptele bune sunt negrul/ sunt cel
pe care vreau ca să-l uit ca să-l iert/
am doruri în sânge și-n priviri adumbriri/ de plăceri efemere mi-e silă
demult/ printre slove de zi deslușesc întuneric trăit/ mi se face a spaimă dimineața ce vine/ sunt
sătul de simțiri efemere de viață/ și îmi crește-n trăiri nemurirea
visată/ și aș da ce-am trăit pentru ziua
de mâine.” (În căutarea îngerului pierdut).
Scriitorul
Iustinian George Paiuc simte prezența lui Dumnezeu încă din copilăria
lui trăită-n sânul unei familii credincioase:
-„Eram
copil.../ Îmi amintesc că într-o zi/ părinții mei/ din toată sărăcia lor/ au
pregătit cu dragoste și dor/ cadouri pentru copiii nevoiași/ ce urmau a fi
dăruite în ziua soarelui/ la poarta bisericii de la noi din sat/ Părinții
mei.../ cu mâini de lut/ Părinții mei, / în pungi de-un leu/ Îl ambalau
discret...tăcut.../pe Dumnezeu.”(Partout);
-„Moartea
prietenului Mihai, a copilăriei, a trecutului -care acum va mai exista doar în
amintirea poetului îl determină să scrie versuri de suflet memorabile:
-„Murise
Mihai/ Prietenul copilăriei mele/ Plecase în rai/ Printre stele/ Și nu voiam
decât să-și amintească/ Cum câștigam noi războaiele/ Înarmați cu bețe/ Cum apăram noi teritoriile prunciei
noastre/ De invadatorii/ Pe care numai
noi îi vedeam./ Murise omul/ Care
mângâia eternitatea cu zâmbetul său/ Era
doliu pe Pământ și în Rai/ Murise.../ Murise Mihai!”(Murise Mihai)
Preocupat
de exprimarea ideii eternității în poezie, a vieții și a morții, dreptate,
adevăr, patrie-I. G. Paiuc prin poeziile sale face dovada unui înalt patriotism,
sentimentele puternice sunt transmise
prin cuvinte potrivite:
-„Ce-ați
făcut din țara asta/ Voi, ce sunteți la putere?/ Ați urcat în grabă coasta/
Care duce spre avere./ Ați amanetat poporul/ Și ne-ați luat și demnitatea,/ Plânge-ntruna
viitorul,/ Ce nedreaptă e dreptatea!/
Oameni fără omenie/ Ce se pun în fruntea țării/
Ne aduc în agonie/ Și în culmea disperării...Ei nu ne cunosc părinții/
Ce-au muncit pe brânci, în sate/ Și au
tras de bani cu dinții,/ Să-nvățăm în facultate./ Ei nu știu că-n sărăcie/ Se
nasc, cresc suflete mari/ Și din fragedă pruncie/ Viața grea ne face tari./
Urlă tare, Românie,/ Să te-audă Dumnezeu,/
Să trimită-n colonie/ Îngerii cu
chip de leu!...Românie, ești pierdută/ Cât timp ei sunt la putere,/ Ești
vândută, nevândută,/ O să urli de durere!.../ Roagă-te, tu, Românie/ Ca
blestemul ceaușist/ Să fi fost doar fantezie,/ Un vis iluzoriu, trist!”(Românie!)
Adevărul
e ascuns în conștiința fiecărui om și e nevoie doar de un șurub care să-l
scoată la lumină, poeții încearcă acest lucru prin imaginea trecutului:
-„Când
închid ochii.../ Doar atunci văd marele adevăr/
Atunci văd bunicii mei/ lucrând pământurile/ De le-aș ști și gândurile/ M-aș bucura într-adevăr/ Când deschid ochii/
Sunt morți/ Când închid ochii/ Sunt vii/
Bunicii ce-au fost copii.” (A închide ochii)
E
cert că vom muri odată, dar nu știm când și nu știm cum, e o experiență ce se
află de cealaltă parte a vieții, toți vom avea aceeași soartă-deși niciunul
dintre noi nu vrea acest lucru...doar poeții depășesc timpul...iar I. G.
Paiuc-asemeni lui Adrian Păunescu prin „repetabila povară” ar vrea comunicarea
imposibilă:
-„Aș
vrea părinților din moarte/ Să vă mai dau un telefon/ Dar, prin rețelele deșarte/ Eu știu că-n ceruri nu e ton./ Vreau să vorbim, să știți de mine/ Ce-am mai
făcut și cum mai sunt/ Dar nu-i semnal
printre ruine/ Și nici rețea, jos, în
mormânt.”(Părinți din moarte)
Poeziile
celor doi autori sunt poezii de iubire în măsura în care poezia poate să fie utilă
prin transmiterea iubirii „față de toți si de toate lucrurile și ființele”;
sunt emoții care s-au imprimat în sufletul scriitorilor;
s-a simțit neliniștea
existențială/familială/din subconștientul colectiv prin cuvintele poeziilor; deși
acest sentiment nu se vede, doar se simte, dar se transmite și speranța că
viitorul ne va apropia de un loc cu mai puține neliniști.
Închei
cu acele cuvinte și gândiri ale unui credincios ortodox:
Dumnezeu
ne dă zilele, noi avem datoria să le dăm suflet prin ceea ce gândim, spunem sau
facem!
Prof.
OLIMPIA MUREȘAN, L S R Maramureș,
Ulmeni, aprilie, 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu