Așteptarea care ni se cuvine?

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

De o vreme m-am obișnuit cu ideea păcătoasă a multora dintre noi, cărora li se face lehamite când aud de cultură. Ciudat, personajele sunt iritate, deși nimeni nu le întreabă despre literatură, teatru, ori arte plastice. Dar simt nevoia să comenteze, neapărat negativ, nume de scriitori care fac cinste poeziei, prozei, sau teatrului românesc. Unii chiar trec la gesturi tragicomice, de a-i denigra pe cei care au o operă consolidată, apreciată de cercuri avizate europene. Cercul celor care mai admiră valoarea unui creator, a unui om de cultură în general, se restrânge în favoarea denigratorilor. Nu aș fi atât de nedumirit dacă cei cu păreri neguroase ar avea argumente adecvate, dar ei se rezumă doar la afirmații. Și se opresc aici.

Și atunci te gândești la poezia eminesciană, unde apare un mititel, care nu slăvește valoarea, ci se lustruiește pe el. Genul acesta de personaje, eu le numesc dăunătoare, au reflexele celor care nu se împacă cu lumea artei, ci doar cu ei. Se privesc într-o oglindă personală, se admiră la nesfârșit. Toate bune și mărunte, ar fi să rămână în cui­bul lor de vise. Dar ce aveți cu Ana Blandiana, laureată a Premiului Herder, ori cu Nichita Stănescu, și el deți­nătorul aceluiași premiu, mai ales că peste câteva zile se vor rotunji 90 de ani de la naștere. Da, suntem liberi! Dar nimeni nu ne îngăduie să spunem prostii în public. Gusturile estetice au și glazura decenței.

Din păcate, suntem martorii unei ocupații brutale. Abisul rețelelor de socializare este un cadru primitor pentru răzmerițe verbale. Am căzut într-un derutant scepticism față de acest fel de comunicare. Ne-am abonat la ură. Că semidoctismul poate fi și un flagel al spiritului liber, care triumfă în această lume confuză. Se face alergie la valoare. Ce-i de făcut? Nu am o rețetă pentru alții. Cel mult pentru mine caut poteci adecvate, care să ocolească mizeria exprimării. Caut manifestări culturale cu lume nouă. Tinerii mă primenesc prin suavitate, curaj și asumarea cântecelor frumoase, cu armonia cuvintelor primitoare. Am întâlnit câteva eleve din Colegii maramureșene care sunt certitudini în pepiniera lirică de pe la noi. Nu sunt orgolioase, prețuiesc modelele literare de la care învață mersul în lume.

Le pun pe frontispiciu pe Camelia Nistor, din Baia Mare și pe Nicoleta Giurgi, din Sighetul Marmației. Sunt mici cristofori columbi care deslușesc necunoscutul. Și mai sunt exemple cu voci eminesciene. Pe partea cealaltă a dealului se preferă snobismul și graba gloriei deșarte. Invidia este aruncată ca o plasă și devine o iluzie a onoarei. Cu false și dăunătoare ambiții. Care se bucură de răul altuia. Asta duce la separarea crudă și inamică a tradiției culturale pe care se sprijină cultura română. Uriașul prozator român, Nicolae Breban, născut în Baia Mare, măcinat și el de această stare de fapt, îmi spunea cu un prilej nordic că mai avem o șansă: așteptarea! O așteptare lucidă, să depășim povara durerii și să urcăm în căruța speranței.

Și mi-a dat ca pildă Marea Unire. Când s-au adunat într-un singur stat trei mari provincii românești, care au stat vreme îndelungată sub stăpâniri străine extrem de diferite și antagonice. S-a putut face și o apropiere a mentalităților, a gusturilor și a conștiințelor. Limba Română și cultura au fost factori coagulatori. Da, Limba Română nu era îndurerată, ci molipsitor de vie. Și ne-am regăsit în istoria recentă. Dar domnul Breban îmi vorbea de dimensiunea istorică a așteptării. Eu mă refeream la urgența anilor și a ultimelor decenii. Deși aveam puncte diferite de abordare a subiectului, din perspective diferite, am ascultat cu respect pledoaria lui și am căzut de acord că amândoi avem abordări firești.

Niciodată în viață nu mi-am făcut intrarea într-un cerc de oameni prin contraziceri, sfidări, ori amenințări. Și acest fel de ascultare demnă mi-a fost de folos. Am considerat că avem oameni de cultură valoroși. Mai e nevoie să le cunoaștem opera și să le purtăm respectul cuvenit. Știu, mașina socială și cea politică s-au îndepărtat de sfera culturală. Eu nu i-am auzit pe liderii noștri politici vorbind cu aplecare despre cultura acestei țări. O lasă pe umerii celor pasionați și fără ifose de a fi puși în icoane nemeritate. Doamne, cât de cinstit și pilduitor a fost Nichita Stănescu!

Niciodată nu a vorbit despre gloria lui, care era evidentă, ci despre valoarea confraților. De la Văcărești, la Cezar Baltag. Iar despre Topârceanu spunea că ironia lui ne-a scos din vulgaritate, iar umorul lui ne-a smuls din bancuri. Da, domnule Breban, ziceați că avem o șansă, adică așteptarea! Dar până când? Să nu treacă timpul în defavoarea noastră. Eu, cum spuneam, am încredere în cei ce vin. Care alungă pofta ispitelor vulgare. Tot mai mult suntem vizați de o așteptare care, se spune, ni se cuvine. Cum nu sunt de acord cu această sugestie, mă oblig să o dezvolt cu alt prilej.

P.S. Ieri, am fost la întâlnirea de alegeri, la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, la care au participat și scriitori din Reprezentanța Maramureș. A fost o atmosferă de mare ținută intelectuală. Cum m-am așteptat. Voi reveni!