Ce ar zice alde reziștii dacă asemenea scene cum se petrec acum în toată Franța s-ar petrece și la București? Ar cere căderea guvernului? Ce comunicat ar da ambasada americană în România? Că dreptul la protest este un drept garantat, că pensiile ar trebui să rămînă sustenabile sau că guvernul și statul de drept trebuie să impună ordinea? Mă tot întreb, ce ar spune Monica Macovei, Cîțu, Tăpălagă, Hellvig și Hodor în fața unui asemenea val de proteste, mai ales dacă oamenii pe care-i susțin ar fi la guvernare? Ar striga să crape guvernul liberal-pesedist? Ce-ar zice Tăpălagă cu gura lui parfumată de dreptate și articole de lege, că populația este lipsită de educație politică și că este dezinformată de putiniști?
Fierberile sociale din Franța sunt o lecție unică.
Nu doar pentru România, ci și pentru restul țărilor din Uniunea Europeană.
Populația care a transformat forța mișcărilor de stradă într-un vector politic
influent ne arată importanța parteneriatului social în toate deciziile
importante. Într-o transmisie televizată din Paris, un cetățean francez spunea
un lucru simplu.
– Asumarea răspunderii nu este democratică!
Numai că nu zicea că decizia categorică luată de
putere fără sprijinul populației ține de autoritarism primitiv, nu de respectul
față de popor.
La noi, Traian Băsescu a tăiat pensiile și salariile
ca pe o bucată dintr-un cîrnat care i se părea prea lung, iar populația a
reacționat de parcă s-ar fi bucurat că a scăpat de el.
La noi, Klaus Iohannis tratează Constituția României
ca pe un bilețel de dragoste de la nevastă și îl înțelege după cum au trăncănit
la telefon.
La Palatul Victoria, telefoanele de la Bruxelles au
mai mare greutate decît strigătele mulțimii din fața guvernului. Ce striga
poporul se izbește de geamuri. Ce pretind cei de la Bruxelles se traduce în
obligații și legi.
Va rămîne proverbial și de blestemat acest PNRR
încropit și adoptat la secret și adoptat în orb.
– Ce dacă poporul nu-i de acord!
O asemenea exclamație nu poate veni decît din mintea
unui cretin!
Sindicatele românești nu au depășit comoditatea și
importanța intereselor celor care le conduc. Mulți dintre lideri sunt ca
Nicolae Manolescu la Uniunea Scriitorilor din România. Adică betonați pe post
pînă la pierderea rațiunii. Sindicatele românești încă mai păstrează ceva din
fibra celor comuniste. Acceptă să fie folosite după nevoile puterii.
Caricaturile noastre politice au înțeles că,
indiferent de eficiența cu care guvernează, indiferent de cultura politică, de
altruismul sau cinismul strategiilor abordate, ele pot decide orice pentru
țară. Pot guverna justiția ca pe un batalion al dreptății aflat la ordin, pot
militariza în civil o mare parte a partidelor politice, a presei și a
economiei. Pot decide orice în materie de energie și resurse, pot controla
organizațiile non-guvernamentale și pot inventa vinovați. Și tot ele pot face
scăpată turma hoților de țară!
Conducătorii noștri n-au învățat încă regula limitei
de comportament. Poporul român n-a trecut prin nici o Revoluție franceză. O
revoluție balcanică n-a existat niciodată! România încă n-a ajuns la conștiința
că, dincolo de o anume limită, populația are dreptul să încingă un foc social
care îngroapă în cenușă toate abuzurile de comportament și toate ierarhiile
contrafăcute.
Sindicatele franceze țin toate deciziile puterii în
limitele unei distanțe și a unui lanț al cutumelor. Mai lung nu se poate și
nici mai scurt. În democrația negociată și asumată de toate părțile, spațiile
de putere sunt convenite și limitate. Protestele din Franța ne arată cum se
apără drepturile și cum se negociază deciziile importante pentru populație.
Vrem o țară ca afară, zic proletarul și
intelectualul român! Însă nu vor nici morți o țară în care să lupte și să
muncească la fel. Vor beneficii și garanții, nu riscuri și bastoane.
Patriotul Marcel Ciolacu vrea protecție socială și
democrație cu o clasă de privilegiați deasupra tuturor. Cei care ne conduc și
cei care dau sentințe, cei care ne supraveghează și cei care ne apără își
merită banii. Altfel, se cară și ne lasă de izbeliște!
Ciolacu crede că fără privilegiați și fără dînsul
țara se duce pe copcă. Ciolacu s-a înmuiat ca o slănină la cald cînd și-a dat
seama că tăierea pensiilor speciale îl duce la pierderea postului. S-a prins
sau a aflat sau a primit ordin să lupte pentru menținerea statului armat și
consolidat în toate încheieturile sale cu oamenii dublei identități și
subordonări. Și dacă se găsește cineva care să-i spună, Domnule, știți că ați
promis! Și dumneavoastră, și Rareș Bogdan, și ambele găști politice, și cea
liberală și cea democrată!
Știți ce răspunde?
-Păi am zis și eu, dar uite că nu se poate!
În țara noastră, lupta de clasă este o formă de
strofocare față de serviciile secrete și de mecanismele de putere controlate de
acestea. Să nu le deranjăm, să nu le contrazicem, să nu le controlăm la
cheltuieli și dacă au habar de ce fac! Ei știu mai bine decît noi Constituția
României și o apără mai vînjos ca să le fie bine.
La noi domină o altă lecție de filosofie politică:
– Pe lîngă ei, să ne descurcăm și noi!
Autor:
Cornel Nistorescu
Sursa:
cotidianul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu