Cât de greu îi este adevărului să iasă la suprafață și după câte zbateri! De cele mai multe ori el trebuie să lupte pentru dreptul său, pentru a ieși din întunericul cu care l-au acoperit timpul, uitarea sau istoria însăși.
Paradoxală îmi pare însă, situația în care adevărul este nevoit a se lupta pentru recunoaștere atunci când el este clar ca lumina zilei, când este logic ca evidența, când este trăit și rostit zi de zi. Și pentru cei de la vest, cât și pentru cei de la est de Prut, „muntele munte se zice, iarba iarbă se spune, izvorul izvorăște, viața se trăiește” (Nichita Stănescu)
Iată, în sfârșit, după atâția ani în care s-a încercat cu furie ștergerea conștiinței naționale, în care s-a inoculat pefid ideea că limba vorbită de populația dintre Nistru și Prut ar fi limba moldovenească, asemănătoare dar diferită de limba română, adevărul își cere cu forță, drepturile. Acum două zile, sintagma „Limba moldovenească” a fost eliminată din legislația Republicii Moldova. Aceasta a fost înlocuită cu sintagma „limba română”. În lectură finală, deputații au votat proiectul de lege.
„Nu noi suntem stîpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”, remarca Eminescu. Câtă dreptate avea! De ce? Pentru că este născută acolo, în firul ierbii, cum i-ar fi plăcut lui Vieru să spună, pentru că gândurile și sentimentele noastre sunt puse pe notele cuvintelor stănesciene:
„Limba română este patria mea”.
Poți citi și poezia: „Dulce grai” pe:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu