11 ani am fost jurnalist la Graiul Maramureșului. E mult? E puțin? Irelevant. Important este că au fost primii ani de muncă efectivă în presă. Ani care își pun amprenta pe devenirea profesională și care, exact ca anii de juniorat în sport, îți formează (sau nu) corect deprinderile cu care mergi mai departe căutând performanța.
Abia ieșită de pe băncile facultății, am descins
într-o redacție gata formată. Greu (și delicat), “verde crud” fiind, să răzbesc
printre oameni care lucrau la un ziar de mai mulți ani decât aveam eu în
buletin… Am avut, însă, noroc. Exact așa cum în Clujul universitar am avut
bafta unor profesori (nu mulți) care să mă îndrume, așa și în redacția Graiului
au fost câțiva colegi care nu mi-au dat lecții, ci m-au ajutat.
Nu am să îi enumăr pe toți, anii au trecut – și
peste ei, și peste mine – și riscul să uit pe cineva e mare. Am să fac referire
la cei doi colegi care mi-au stat cel mai aproape din prima zi. Cu ochi de
vultur. Nu ca să nu greșesc, ci ca să învăț. Este vorba despre Mihai Mureșan și
Ion P. Pop. Colegii mei mai mari de la departamentul Sport. Fiecare cu stilul
lui. Exigenți amândoi. Fiecare cu personalitatea lui. Pasionați de sport până
la stele și înapoi, amândoi. Doi profesioniști desăvârșiți. Cu care puteai să
reconstitui, cu acuratețe mai mare pe alocuri decât cu orice celebru și actual
motor de căutare, toate momentele – mari și mici – din istoria sportului
maramureșean și nu numai.
În biroul tapetat de afișe sportive și nostalgii, de
poze și amintiri, de fanioane și bucurii, de ziare și regrete, trebuia doar să
stai o vreme și te molipseai de dragostea pentru sport. Te “contaminai” fără
drept de apel de întreg caruselul de sentimente pe care sportul îl implică. Îți
vorbeau cu o însuflețire incandescentă despre volei și handbal, sporturile pe
care nea Muri și tata le iubeau (aș îndrăzni să spun) cel mai mult. Se
entuziasmau povestind de marile evenimente sportive la care au avut șansa să
fie martori. Dar vorbeau cu la fel de multă pasiune și despre întâmplările
sportive aparent mai mărunte la care au asistat. Îi primeau cu aceeași bucurie
în biroul lor – templu și pe sportivii cu renume, și pe cei încă necunoscuți.
Mereu darnici cu timpul lor. Întotdeauna generoși. Au scris mii și mii de
articole, au făcut mii și mii de clasamente. Au semnat cărți, au scris efectiv
istorie. Au stat în weekenduri mai mult la meciuri decât la prânzuri de
familie. Pentru că sportul era viața lor. Oare sportul ce le-a dat înapoi?!
Revenind. Alături de ei, a fost (mai) ușor să fac
primii pași în presă. Chiar dacă, să ne reamintim, în primii mei ani de Graiul,
nici baze de date online nu existau, nici telefoane mobile. Nu aveam nici mereu
acces la mașina redacției, nici la computere. Lucruri care, pentru tinerii
jurnaliști de azi, știu că par pur și simplu SF. Documentarea se făcea la teren
sau în sala de sport, în arhiva ziarului sau la bibliotecă, cu pixul pe hârtie
sau (ce lux!) cu reportofonul cu casetă. Materialul predat era bun predat, nu
mai aveai varianta de actualizare sau corectare. Căutam mereu să avem cele mai
proaspete știri, cele mai obiective cronici, cele mai relevante informații,
cele mai originale abordări. Și da, “regele” incontestabil al paginilor de
sport ale Graiului a fost mereu Basorelieful.
În 3 februarie 1972 apărea în Pentru Socialism
primul număr din rubrica Basorelief a jurnalistului Ion P. Pop. La care am
contribuit de-a lungul anilor și nea Muri, și subsemnata. Un Premiu de
Excelență din partea Asociației Presei Sportive a răsplătit în 1999 Basorelief
ca fiind “cea mai longevivă rubrică din presa românească”. Și au mai fost
ulterior niște apariții… Cele 2000 de numere din Basorelief urmau a fi adunate
în patru volume, dar nu a mai fost timp. Așa cum nu a mai fost timp nici pentru
cartea de volei pe care nea Muri o purta într-o pungă, nefiind nicicând deplin
mulțumit de ea.
Azi Graiul Maramureșului împlinește 10.000 de
numere. 11 ani am fost jurnalist la Graiul Maramureșului. E mult? E puțin?
Irelevant. Importante nu sunt nici numerele de ziar, nici anii petrecuți
într-un loc. Ci amintirile cu care rămâi. Și da. Amintirile sunt multe. Iar
unele sunt chiar frumoase…
Ramona-Ioana
POP
Ion P. Pop & Mihai Mureșan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu