Nevoia de epigoni

                                                                                              de Gheorghe Pârja

Este sâmbătă și mă dedau la visare! Și mă gândesc că literatura, mai ales poezia, este un domeniu ademenitor, deoarece funcționează cu sentimente, cu idei pe care le are orice om. Cei care nimeresc la poarta ei găsesc ușile deschise, dar urcarea treptelor le pune osteneală. Că așa e legea urcușului. Unii nu au nevoie de poartă, ci aterizează cu harul și talentul direct din Cer. Și își croiesc drum sigur spre vârful Muntelui. E adevărat, asemenea ființe protejate de îngeri sunt mai rare. Nu își anunță intrarea în lume precum buzduganul lui Greuceanu, ci se pun pe zidit. Așa își fac un castel care nu se surpă. Așa a procedat la noi Eminescu, în Franța, Baudelaire și Rimbaud, în Rusia, Esenin, iar în America, A.E. Poe.
Și mai sunt asemenea turnuri de veghe care, paradoxal, sunt mai greu de cucerit, dar sunt deschise spre lume. Cei care am intrat pe poartă încercăm să urcăm treptele spre Munte, după cum ne țin puterile și harul. Într-un fel, suntem epigonii, adică urmașii unor mari ziditori și așa vom rămâne, dacă vom rămâne. Depinde ce turn își poate construi fiecare. Noi, epigonii, suntem uneori sâcâitori cu destinul nostru. Unii se împacă cu soarta, alții îi zgârie coaja cu insistență. Fiecare are dreptul la respirație lirică, dacă este vorba de poezie. Eu am inventat o asemănare. Literatura este ca un copac rămuros. Cu tulpină, crengi mai groase, ori mai subțiri, cu frunze verzi și uscate. Toate la un loc dau armonie arborelui literar. Nu întotdeauna îi dau și vigoare.
Cât despre epigoni, ei își găsesc loc în tabelul elementelor, al dicționarelor, în funcție de câte trepte au urcat. Cu precizarea că treptele nu au număr. Modelul epigonului la noi rămâne Daniil Scavinschi, poet bucovinean, care a trăit pe vremea lui Costache Negruzzi, personalitate emblematică a literaturii pașoptiste din Moldova, autorul capodoperei “Alexandru Lăpușneanu”, întâia nuvelă romantică din literatura română. Daniil, înainte să moară, în 1838, îi dă lui Costache două poezii, care i-au conferit în posteritate statutul de poet minor. Scavinschi îi datorează amintirea și cărturarului Aron Pumnul, care îl include în cunoscutul lui „Lepturariu”, reproducându-i și versurile naive: „Pe un Daniil Scavinschi cel mititel de statură/ Pe care-i plăcu naturii să-l facă miniatură”.
Din această scriere a profesorului de la Cernăuți, l-a luat Eminescu și l-a nemurit în poezia „Epigonii”, numindu-l „Daniil cel trist și mic”. Aflu dintr-un text, semnat de Paul Suditu, că epigonul nu își câștiga existența din literatură, nici nu avea ambiții de glorie literară, ci practica meseria pe care a învățat-o la Iași, cea de farmacist, sub îndrumarea unor somități, precum dr. Eustațiu Rolla. Dintr-o scrisoare testimonială reiese că Daniil a fost sârguincios, credincios și ascultător, iar la examen a dezlegat grabnic întrebările ce i-au fost puse. Daniil mai figurează și într-o carte de dată recentă, semnată de Andrei Oișteanu: „Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”. Aflăm că omul nu era numai trist și mic, ci era depresiv și ipohondru. După ucenicia la Iași, a lucrat într-o spițerie la Odesa, de unde și-a procurat opiu și mercur. Neîmplinit cu datele esențiale ale vieții, s-a sinucis chiar sub ochii lui Costache Negruzzi.
M-am luat cu vorba scrisă, dar m-a cucerit personajul pus pe portativ eminescian, despre care nici eu nu știam prea multe. Dar nu orice epigon, reprezentant al „zilelor de aur a scripturilor române”, are șansa să fie evocat de Eminescu. Cât despre epigonii actuali, unii își văd de traiectoria creației lor, alții se privesc în oglindă și își conturează păreri admirabile despre ei. Apoi simt nevoia să-și strige singuri numele în agora. Numită mai nou rețele de socializare. Când li se pare că nu sunt ascultați, în loc să intre pe poarta consacrării, lovesc cu pumnii în stâlpi. Care nu au nicio vină.
Ei deformează condiția de epigon, deoarece nu țin seama de ordinea firească a treptelor. Mai au și revolte față de epigonii cuminți, harnici și înțelegători cu condiția lor. Epigonii ostentativi ar fi bine să-și spargă oglinda, care le face rău în lume. Dar e nevoie de epigoni, întrucât ei contribuie la frumusețea copacului rămuros. Avem nevoie de epigoni valoroși! Îmi aduc aminte că pe această temă am vorbit profund cu poetul Ioan Dragoș și el un urmaș lucitor al celor care au construit turnuri înalte în poezie.