Pe vatra de sub corlată spicul grâului se coacea-n pâine. C-o falcă-n podul palmei stângi și șoldul drept proptit în podul celeilalte mâini, cea cu care-și face crucea-n zilele cu post și fără, țața Ioana lui Borangic își ascunde gândurile sub basmaua precum o șapcă-n formă revoluționar-ccomunistă. Imperceptibilă-i este viața. De la mătușa ei cea care s-a proptit cu tâmpla-ntr-un glonț afurisit (cu caimacul pe stânga), reține că facerea de bine este cu totul altceva, dar nu păcat. Păcatul este dulce, mai știe lumea deși popii spun că nu-i așa. Ei, spun și ei, păcătoșii...
Cine-a zis că este greu să spui?
Pe bulevardul văduv seara umblă tot timpul cu
mâinile la spate, iar când afară plouă
mărunt, stă săraca țața Ioana la fereastra inimii îndoliate cu gândul pe pervaz și colindă prin emoții
cardinale.
Cu ghioceii înfloriți în priviri un gând o aruncă
tocmai la țața Gena lu’ nea Dumitru Iepure.
L-a părăsit sărmana - nu suporta prostia - lăsându-l
candidat la sicriu și a-ntins-o pe jos la București. S-a măritat pe-acolo, iar
nea Dumitru creștea porci, oi, capre și mereu spunea: Cresc, mă, nene, că vine
fata aia acasă...
Și vatra și corlata se ascund prin amintiri și-n
sacul de cuvinte rar folosite. Ce treabă are o artistă de pe centurile patriei
cu corlata, ogeacul ori vatra... când
gândul ei este la doctorat?
Gena lui nea Dumitru nu s-a mai întors niciodată-n
sat. Tot popii spun că acum, pe lumea cealaltă, ar fi prieteni. Te pui cu
popii?...
Mă, da' avem o societate... curvă, nu glumă!
Puiu RĂDUCAN
20032023-B. Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu