Radu Iliescu: “Care ar trebui să fie salariul corect al profesorului?”

 

Care ar trebui să fie salariul corect al profesorului? Aceasta pare să fie întrebarea momentului. Profesorii au cerut iniţial dublarea salariilor (adică să ajungă la 1000 de euro la debutanţi şi cam 1500 un profesor cu 20 de ani vechime, ca să discutăm cifre concrete). Acum un debutant are cam 500 de euro iar un profesor în pragul pensiei cam 750-1000. Se poate trăi rezonabil în România lui 2023 cu banii ăştia? Cine ţine contabilitatea cheltuielilor familiale ştie sigur că răspunsul e negativ. Cu două salarii de profesor o familie care are 2 copii, rate în bancă pentru un apartament şi un automobil în întreţinere nu o poate scoate la capăt. Mai trebuie o slujbă, eventual câte una pentru fiecare părinte care este profesor.

Aş vrea să nu aud despre “soluţia” meditaţiilor. Dacă după o normă la şcoală mai faci meditaţii acasă încă pe atât, atunci e clar, ai două slujbe, iar în vacanţă eşti în şomaj tehnic. E stupid să spunem că profesorii nu trebuie plătiţi, pentru că oricum fac meditaţii. De fapt, dacă ar fi plătiţi majoritatea s-ar lipsi de ele. Prin 2000 un profesor francez îmi spunea că în Franţa profesorii nu dau meditaţii. Bine, dar există aşa ceva la voi? Da, zice, există, dar le dau elevii buni. N-are rost să vă spun cum erau şi continuă să fie plătiţi profesorii în Hexagon. România e la coada clasamentului UE din această privinţă, şi a fost de când o ştiu. Când am intrat în branşa asta nu apăruse moneda euro, iar salariul meu era de mai puţin de 100 de dolari americani lunar. Am priceput repede că fără al doilea loc de muncă am de gestionat un buget suprarealist, şi nu-mi amintesc să fi avut vreodată doar salariul din învăţământ. Nici acum nu e altfel.

Reflecţiile legate de “salariul just” nu sunt noutăţi. În 1893, Papa Leon XIII a scris o enciclică în care abordează problema plăţii proletarilor. Fie şi numai numele ei ar trebui s-o transforme într-o lectură obligatorie pentru cei care vor să înţeleagă modernitatea: “Rerum novarum” (Despre lucrurile noi). Ideea că o masă uriaşă de oameni trăieşti din vânzarea timpului şi a competenţelor proprii, fără îndatoriri de protecţie pe seama beneficiarilor, a fost receptată de Curia Romană ca un lucru extraordinar, care trebuia transformat în material de reflecţie. Aşadar, cât ar trebui să câştige muncitorul de pe urma muncii sale? Este exact întrebarea zilei cu care am început acest text. Răspunsul este foarte amplu, cu multe puncte nodale, dar poate fi rezumat astfel: “Muncitorul va încasa un salariu suficient de bun încât să răspundă cu uşurinţă nevoilor sale şi cele ale familiei lui.”

Aşadar, şi merită detaliat, plata corectă presupune acoperirea nevoilor (nu a fanteziilor, nu a viciilor) fără stres, atât ale lucrătorului cât şi ale familiei. Papa Leon XIII presupunea că mama nu este să lucreze, idee abominabilă care între timp s-a generalizat şi trece drept firească, cu preţul absenţei mamei din educaţia copiilor. Mai mult, un muncitor virtuos şi prevăzător trebuie să aibă suficiente resurse încât la bătrâneţe, după ce şi-a crescut copiii, să-şi poată cumpăra o mică proprietate undeva în afara oraşului. O căsuţă cu un petec de pământ care să-i asigure o bătrâneţe activă, departe de fabrica, strada şi cartierul în care şi-a dus zilele.

Acestea sunt reflecţii de la sfârşitul secolului XIX. Acum suntem intraţi până la genunchi în secolul XXI, şi ne întrebăm cât ar trebui să plătim profesorul român. Păi, soluţiile sunt aceleaşi. Un profesor român ar trebui să-şi poată achita nevoile lui şi ale familiei fără să se gândească în mod constant şi cu groază cum anume să le ierarhizeze şi ce să amâne ori la ce să renunţe. Ar trebui, dacă este econom şi nu are vicii, să poată constant pune ceva deoparte, inclusiv pentru a cumpăra o mică proprietate când iese la pensie. Nici nu îndrăznesc să visez la ideea de a-şi putea ţine soţia acasă, normalitatea asta a fost ştearsă din mentalul colectiv. Dar mai ales, ar trebui să poată fi exclusiv profesor. Adică fără meditaţii, fără a doua slujbă, oricare ar fi ea. Vorbim aici despre scoaterea acestei meseriii din regimul “part-time job” în care este de facto, prin obligarea practicantului de a-şi mai găsi încă o ocupaţie pentru a-şi plăti cheltuielile.

 

Autor: Radu Iliescu