Răspunsuri pentru cei care mă contestă

 

Articolul de ieri a primit reacţiile pe care le aşteptam. Eram sigur că se vor băga în seamă absolut toţi „specialiştii” care, în mare, sunt vinovaţi de dezastrul pe care-l trăim. Cel mai mult mi-au plăcut argumentele de tipul „eşti prost pentru că eşti prost”, atât de întâlnite în cazul oamenilor neputincioşi şi disperaţi. 

Cu toate că nu aveam chef s-o fac, voi repeta esenţa a ceea ce am spus în articolul de ieri deoarece, chiar dacă nu va ajuta sistemele asupra cărora am făcut acele consideraţii, sunt ferm convins că va ajuta oamenii inteligenţi care vor şti exact de ce e bine să aplice ceea ce am spus. Acei oameni isteţi vor înţelege că principiile enunţate transform totul într-un mod benefic.

Nu vorbesc din poziţia celui care-şi dă cu părerea despre verzi şi uscate, ci din propria experienţă. Ştiu bine ceea ce merge şi ceea ce nu merge. Am avut destule eşecuri pentru a înţelege unde anume se gripează mecanismul şi-o să vă explic în detaliu.

Trebuie să mă credeţi când afirm că în lipsa unei linii directoare, a unui „proiect general” sau, mai bine spus, a unei viziuni care trebuie îndeplinite, totul se dărâmă. Fără a adera la un ideal, omul se plictiseşte, devine apatic şi lipsit de motivaţie. Care-i „farul călăuzitor” al învăţământului românesc? Pentru ce anume se duc miile de profesori la muncă? De ce fac asta? Întrebaţi şi veţi primi tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Pentru ce se duc medicii la serviciu. „Ca să facă lumea bine!” - vă vor răspunde pompos unii. La fel cum, în cazul profesorilor mulţi vor spune că ei merg la serviciu „ca să educe copiii”. Bun, frumos, dar absolut fals!

Iată primul pas: lipsa unei viziuni clare şi măsurabile. De multe ori când înregistram câte un eşec nu înţelegeam de ce oamenii nu „cuplează”. Mă enerva teribil că am angajaţi apatici, că eu aveam visele mele, iar lor efectiv - pe româneşte spus - „li se rupea”. „Nu-i plăteşti bine!” - îmi spuneau unii. Aiurea! Efectul unei măriri de salariu ţine maxim o lună. După acea perioadă atmosfera de rahat revenea. Şi iar se găsea câte unul să-mi reproşeze: „Asta se întâmplă pentru că le dai mulţi bani! Ia ţine-i tu la respect şi-o să vezi cum or să-ţi mănânce din palmă”. Altă idioţenie. Asta cu „mâncatul din palmă”, în special, mă omoară întrucât mi se pare cea mai umilitoare poziţie în care poate fi un om, indiferent de care parte a poveştii ar fi! Atât umilitul cât şi umilitorul nu pot fi numiţi oameni. 

Treptat am înţeles clar unde-i problema: eu doream ceva, iar ei habar n-aveau ce doream eu. Dar ce pot dori? Poţi pretinde, de exemplu, că faci o companie solidă din care angajaţii să trăiască mult timp de-acum înainte. Un ideal nobil, ar spune unii la prima vedere. În realitate e un rahat în care nu crede nimeni. Proprietarul îşi spune în sinea sa „hai că i-am făcut pe proşti” în timp ce salariatul se întreabă „ăsta chiar ne crede proşti, ce, nu vedem că scopul lui e să se umple de bani pe spatele nostru?”. Hai să vă văd, dragii mei, ce anume faceţi într-un astfel de setup? Vă spun eu: urlaţi la ăia până vă sar bojocii şi aveţi o oarecare şansă dacă transformaţi întreaga atmosferă într-una de teroare. Culmea, nu veţi avea fluctuaţie mare de personal întrucât veţi atrage oamenii cu structură de sclav, care se mândresc că vă fac faţă. Dar performanţe tot nu vor fi. Veţi merge în derivă şi vă veţi face nervii praf. 

Aşadar, nu e necesar doar să ai o viziune, ci să ai o viziune măsurabilă. Nu-ţi doreşti să „faci bine”, ci îţi doreşti ca în zece ani să ajungi în primele trei locuri din punctul al cotei de piaţă. Iată un declanşator teribil! Ce înseamnă în primele trei locuri? Te uiţi acum la structra pieţei şi vezi că cel mai mare are o cotă de 27%, al doilea de 20%, iar al treilea de 18%, restul fiind împărţit de ceilalţi(cifrele sunt absolut teoretice). În termenii curenţi asta înseamnă că în zece ani trebuie să ai o cotă de minim 18%. Cât ai acum? 1%, să spunem. 18% în zece ani înseamnă să-ţi măreşti cota cu 1.8% pe an. Ceea ce ai acum uiţi! Nu spui că pe anul ăsta trebuie să fac doar 0.8%, că deja am 1%. NU! Anul acesta am de făcut o creştere de 1.8%.!Ce înseamnă asta la nivel de lună, de săptămână, de zi? Înţelegeţi ideea: totul trebuie să fie concret, integrat în plan, plan care trebuie cunoscut DE TOATĂ LUMEA! Ce se întâmplă atunci când faci asta? E o minune întrucât atmosfera se schimbă radical. Oamenii ăia înţeleg de ce vin la serviciu şi au în cap un target. 

E prima parte a problemei. Desigur, trebuie să existe şi compensări salariale. Omul trebuie să simtă că pe măsură ce compania face un progres, asta se vede şi în veniturile sale. Dar cum faci asta? Te apuci să spargi banii pentru că s-au obţinut progrese? Evident că nu întrucât intervine delăsarea. O să vă spun un secret: eu nu fac măriri salariale decât în momentul în care inflaţia face ca salariul de bază să devină derizoriu. De aceea oamenii mei uneori au pe contract cele mai mici salarii de bază de pe piaţă. Însă, la sfârşitul lunii duc acasă mult mai mult decât cei care lucrează la concurenţă. Cum se face asta? Simplu: salariul de bază implică o muncă pe care-o prestezi oricum. Însă îţi las posibilitatea să creşti. Cum? Făcându-te partener. Vinzi mai mult ca vânzător, ai parte de sume clare, măsurabile. Optimizezi business-ul, economiseşti resurse, aduci ceva nou care ne creşte productivitatea, care ne face mai buni? Perfect, ai parte de bani suplimentari. Ideea e că performanţa trebuie plătită, iar atunci când setezi un context orientat către performanţă vei rămâne surprins cum oameni aparent banali se transformă peste noapte în vedete. Vei vedea oameni bucuroşi că vin la muncă şi dispuşi să pună osul la jug. Iată magia măsurabilităţii!

Care-s planurile pe termen lung ale sistemului de educaţie sau al celui de sănătate? Nimic, zero! Nicio viziune. Care-ar trebui să fie? Hai să vedem pas cu pas ce presupune. În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, o viziune cât se poate de corectă ar fi aceea ca în zece ani ţara să se situeze în primele douăzeci de sisteme de învăţământ ale lumii. Ce înseamnă asta? Pentru cei care termină gimnaziul avem clasificarea PISA. Acum România e pe locul 49, adică trebuie să sărim 29 de locuri. Perfect! Ce înseamnă asta pe an? Trei locuri. OK, pentru că sistemul de învăţământ este un mecanism greoi, putem spune că pentru primii cinci ani ne propunem să creştem câte două locuri, iar în următorii cinci ani câte patru locuri pe an. Concret, ce înseamnă asta? În primul rând presupune la toate nivelele evaluări cel puţin trimestriale, care să ne arate unde suntem şi ce mai e de făcut. Fiecare profesor trebuie să se asigure că la clasele pe care le păstoreşte se obţin anumite rezultate. Vor fi profesori buni şi profesori slabi. Cei buni vor fi plătiţi mai bine, cei slabi penalizaţi, până la excluderea din sistem pentru rezultate dezastruoase. Nu vă gândiţi că vor trebui proceduri complicate pentru excludere. Contextul de performanţă îl va face pe acel om să plece singur pentru că nu-şi va mai găsi locul acolo.  Totul se va schimba peste noapte! 

Îmi spunea cineva într-un comentariu că dacă te apuci să măsori va fi un haos, că acele comisii care vor evalua vor avantaja anumiţi profesori. Aiurea, când nu se doreşte se spune că „aşa ceva nu se poate”. Ba se poate! Evaluările se pot face absolut anonim, cu elevii unor şcoli trimişi la evaluare la alte şcoli, după un algoritm aleator, iar numele şi şcoala/clasa de provenienţă a elevului nu se cunosc decât la finalul corectării. Elevul ştie cu o zi înainte că trebuie să meargă la şcoala Y. Acolo i se înmânează hârtii cu cod unic, iar corespondenţa cod-nume elev se face doar în baza de date în care se introduc rezultatele. Simplu, fără bătaie de cap! La final, rezultatul evaluării e transparent pentru toată lumea. Profesorii ştiu exact unde s-au situat, ce anume probleme are fiecare elev şi trag să acopere gap-ul. Se poate? Evident că da!

La fel se pot face treburile şi la nivel de licee şi în învăţământul superior unde, din punctul meu de vedere, e jale. Nimeni nu trage la răspundere universităţile pentru jafurile pe care le scot pe bandă rulantă! Cum naiba să ai pretenţia că faci calitate în condiţiile în care tu dai diplomă unuia care nu ştie să scrie??? Îl văd pe Hader ăla la televizor. Din păcate nu m-am întâlnit până acum cu el să-l întreb dacă nu-i e ruşine. Cum poţi să-mi îndrugi atâtea aberaţii când mătăluţă eşti vinovat pentru dezastrul din învăţământul superior? Ce-ar fi dacă Ministerul Educaţiei şi-ar propune ca în zece ani să nu mai subvenţioneze studenţi decât în instituţiile care sunt în primele 100 de universităţi din lume conform clasificării Shanghai? Ministerul ar trebui să-şi propună asta şi să ceară universităţilor româneşti o chestiune similară. Ce credeţi că s-ar întâmpla? Vă spun eu, va fi o minune! 

În ceea ce priveşte sistemul de sănătate, aceeaşi poveste. Cu ce se ocupă sănătatea? Nu, în sistemul de sănătate „nu faci oamenii bine”, ci îţi propui chestii concrete. Spre exemplu, îţi iei ca target înjumătăţirea numărului de bolnavi cronici în următorii 20 de ani. E posibil? Evident. Se poate măsura? Evident! Ce presupune asta? Stoparea numărului de bolnavi cronici care-ţi intră în sistem, pentru că deja îl ai plin. Cum faci? Prin prevenţie, evident. L-ai văzut pe unul că e gras cât casa, trimite-l la analize şi arată-i perspectiva. Dă-i dietă, asigură-i suport, fă-l să iasă din criză. Asta trebuie să fie treaba medicului de familie. Altceva? Poţi să-ţi propui să creşti media de viaţă cu 5 ani tot în următorii 20 de ani. De ce faci asta? Pentru că ai bolnavi care trebuie trataţi corespunzător. Responsabilizează-i pe medicii care-i tratează. Evaluează prin mâna căror medici a trecut un pacient. De ce unul cu o condiţie de sănătate similară a trăit mai mult decât altul? E vina medicului, sau a pacientului? Fiecare chestiune trebuie evaluată. Fiecare medic trebuie să fie făcut responsabil de actul său. Şi da, trebuie proceduralizat totul! Îmi spunea cineva că astfel se reduce creativitatea medicului. Ai, ce m-a lovit!

Ştiţi cum e asta cu creativitatea? M-am lovit de-atâtea ori de ea că mi se ridică părul în cap. De fiecare dată mi-a fost dată ca argument împotriva ordinii. Cică nu e bine cu disciplină deoarece asta distruge creativitatea. E cea mai mare prostie! Pentru a fi cu adevărat creativ omul are nevoie de ordine şi de o oarecare predictibilitate. Ce are a face „creativitatea” unui medic cu administrarea de către asistente la momentul stabilit a medicaţiei? Cu ce este afectată creativitatea dacă se setează proceduri clare de acces în spital, de către oameni care preiau bolnavii într-un mod eficient? Evident, cu nimic. Şi mai e o chestie: medicul n-are de ce să fie creativ atunci când are de tratat pacienţi. În 70%-80% din cazuri trebuie să urmeze un protocol care trebuie să fie clar. Desigur, i se lasă libertatea de a face ceea ce e mai bine pentru pacient, dar trebuie să ştie care-i sunt limitele. 

Credeţi că se poate? În mod evident da. V-o spun din experienţă. Merge, e simplu şi e extrem de eficient. Doar că la început doare. Dar ce nu doare pe lumea asta? 

Închei prin a preciza că, în ciuda titlului, nu am scris articolulpentru cei care mi-au contestat opiniile ci pentru mulţii oameni care mă citesc şi care administrează afaceri. Ştiu că la nivelul sistemelor gigante de tipul celor analizate nu se va face nimic deoarece nu există oameni determinaţi să schimbe ceva. Însă, cei care conduc companii ştiu bine care-s problemele şi prin ceea ce am scris aici cred că-i voi ajuta.

Într-adevăr, chestiunea pe are n-au înţeles-o mulţi este că excelenţa în afaceri o atingi atunci când ştii cum anume să conduci oamenii. Sistemele gigant ale statului se prezintă în această situaţie dezastruoasă deoarece pur şi simplu nişte neica nimeni ajung să conducă zeci de mii deoameni. Care oameni când văd cât de prost e ăla de la vârf n-au cum să performeze. Gata, destul pentru azi. E totuşi duminică!

Autor: Dan DIACONU