N-am fost un apropiat al său. Ne-am situat, în destule privințe, pe poziții adverse. Asta nu m-a împiedicat să-l respect, iar pe dumnealui să mă publice deseori în România Literară. Ba am primit, în urmă cu doi ani, un premiu al Uniunii Scriitorilor, înmânat chiar de Domnia Sa. I-am spus prin toamnă ca sunt probabil singurul membru al Consiliului Uniunii care n-a intrat niciodată în biroul președintelui. Nu te-a oprit nimeni, mi-a răspuns zâmbind, vino când vrei. Am amânat, am tot amânat, așa cum am făcut și la ședința de consiliu de acum zece zile, când trebuia să-i dau fotografia de față, în care mai apare cineva. O să spun altădată cine. A rămas la mine fotografia. Pentru totdeauna!
Mâine, Nicolae Manolescu se întoarce în pământul de acasă, pentru a-și dormi somnul de veci alături de părinții săi. Asta mă face să cred ca existau multe asemănări între sufletele noastre, dar n-a știut niciunul dintre noi. Știu acum numai eu. Cum nu-l pot conduce pe ultimul drum, fiindcă mă aflu departe de București, n-o să-i pot dezvălui niciodată acest secret atât de onorant pentru mine.
Rămas bun, domnule Profesor! Să vă fie țărâna ușoară!
Ștefan MITROI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu