CONCURS OMAGIAL NICOLAE LABIȘ

Dragi ZBURĂTORI SPRE ÎNĂLȚIMI, dăm astăzi startul unui nou concurs omagial. De data aceasta îl vom omagia pe NICOLAE LABIȘ, un poet român născut la 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, Suceava.

A urmat cursurile Scolii de Literatură și Critica Literară "Mihai Eminescu" din București, avandu-i ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu.

A lucrat ca redactor la revista Contemporanul și la Gazeta Literară.

Câteva dintre volumele publicate: "Puiul de cerb",1956, "Primele iubiri",1956, "Lupta cu inertia",1958, "Moartea caprioarei",1964.

A murit la 22 decembrie, 1956, București, România.

În semn de omagiu pentru poetul NICOLAE LABIȘ, am decis ca, din poezia "Dans", să alegem versul "SE ROTESC FUIOARE VEŞTEDE DE CEAȚĂ...", vers pe care domniile voastre va trebui să-l includeți în scrierile pentru concurs.

Se va participa în concurs cu un singur poem. Regulile concursului sunt originalitate și fantezie, cu respectarea punctuației și a prozodiei în poezia clasică.

Poeziile din concurs se vor trimite în comentarii pentru a nu încărca inutil spațiul grupului.

De asemenea, poeziile din concurs nu trebuie să fi fost publicate în alte reviste ori în pagina personală.

Concursul începe din acest moment și se va încheia marți 17 decembrie, ora 22:00.

Vă urăm succes!

Mai jos redăm poemul din care am extras versul pentru concurs:

Dans - Nicolae Labiş

Toamna îmi îneacă sufletul în fum ...

Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,

Tragică beţie, moale legănare ...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.

Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi

Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Câtă deznădejde paşii noştri mână!

Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,

Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână ...

Mâine dimineaţă o să fim străini,

Vei privi tăcută mâine dimineaţă

Cum prin descărnate tufe, în grădini,

Se rotesc fuioare veştede de ceaţă ...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,

Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,

Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu

Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,

Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,

Şi-or să mi se stingă paşii cadenţati -

În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare ...

Pictură de Julius Sergius von Klever (1850-1924, pictor rus)