Pacostea de Crăciun

În urmă cu câțiva ani, un prieten de-al meu a organizat un eveniment caritabil de Crăciun. Ca multe astfel de evenimente, a adunat laolaltă copii mai puțin norocoși cu alți copii din familii înstărite, aceștia din urmă gata să-și împartă din darurile lor și să le dea celorlați unul sau două cadouri, în cadrul unei petreceri de Crăciun distractive.

Dar oferta de cadouri nu s-a limitat la unul sau două cadouri. Mulți dintre cei care au dăruit au fost atât de încântați de idee încât i-au copleșit pe copii cu o mulțime de daruri dintre cele mai diverse. Astfel de gesturi au fost foarte drăguțe și exprimau bucuria dăruirii…dar dintr-o dată situația s-a întors împotriva lor.

Confruntați cu o abundență de cadouri, copiii au devenit țâfnoși și pretențioși. Bucuria inițială s-a transformat în supărare iar petrecerea s-a metamorfozat într-un festival de pretenții, cu micuți care plângeau și se dedau la istericale. Noi, cei care eram de față, eram șocați și oripilați. Ce se întâmpla și ce nu funcționa?

M-am gândit la această experiență când un prieten mi-a împărtășit o poveste scrisă de Kris Vallotton. Potrivit lui Vallotton, Crăciunul în familia sa a fost întotdeauna mai auster din motive de necesitate. Pe măsură ce au trecut anii, situația financiară s-a îmbunătățit și abundența a devenit posibilă. Din acest motiv, Vallotton și soția sa au decis să le ofere nepoților un Crăciun pe care să-l țină minte toată viața:

„În acel an, fiecare copil și nepot ne-a înmânat o listă cu lucrurile pe care și le dorea de Crăciun, după cum era tradiția în familia noastră pentru mai bine de 30 de ani. Dar spre deosebire de alți ani, când soția mea peria lista și alegea câteva lucruri pentru fiecare persoană, anul acela a insistat să îi dea fiecăruia toate lucrurile din listă. În ziua de Crăciun, bradul era pur și simplu acoperit în întregime de cadourile aflate până în tavan, fără să mai vorbim de încă o grămadă alături, aproape la fel de mare ca scările casei”.

Vallotton povestește cum toată familia s-a simțit minunat, până când unul dintre copii a izbucnit în plâns și a fost trimis în altă cameră drept pedeapsă. Vallotton explică motivul:

„Am întrebat-o imediat pe mama copilului care este explicația acelei ieșiri și mi s-a spus că, din lista copilului, bunica uitase un cadou”.

Inutil de precizat că Vallotton nu a fost foarte încântat de ce s-a întâmplat și a început să regândească strategia de Crăciun pentru anii următori:

„Ne-am ispășit pedeapsa pentru păcatul vacanței trecute și am început să inculcăm recunoștință în sufletele frumoase, tinere și nerecunoscătoare ale copiilor noștri. Planul era să cumpărăm fiecăruia un singur cadou mare. Dar cel mai important, am decis să alegem niște familii foarte sărace cu copii iar nepoții noștri să le cumpere (cu banii noștri) cadouri și să le livreze în ziua de Crăciun”.

Copiii săraci nu urmau să primească niște cadouri extravagante de la nepoții lui Vallotton. În schimb, aceștia au oferit fiecărui copil un singur cadou, primit cu bucurie și fericire, o fericire în care cei care dăruiau au putut participa din toată inima, în pofida faptului că ei abia dacă au primit ceva în comparație cu anul precedent.

Este greu de negat că atitudinea de constantă îndreptățire reprezintă o problemă în cultura noastră. Cu toții îi cădem pradă din când în când, fie când primim cadouri, fie când așteptăm o slujbă, fie când pretindem respect din partea altcuiva.

După ce m-am gândit la aceste povești, trebuie să mă întreb: este oare posibil ca problema noastă să vină nu din faptul că avem nevoie de atâtea – după cum pretind mulți – ci pentru că avem foarte multe deja? Este supărarea și așteptarea atât de multor lucruri bune un semnal că avem mai multe decât ar trebui să dorim sau să așteptăm din capul locului?

 

Autor: Annie Holmquist

Sursa: contramundum.ro