Medalion literar - Poeta Corina Paralescu

 

FĂRÂME DIN INFINIT* - acrostih

(* numele unui volum de versuri, bilingv român-englez, semnat de către poeta Corina Paralescu)

Foșnetul de vânt își culege șoaptele din

Ăstalalt răsărit de catifea - refren de

Rouă în zi de visare pictată cu verde-miracol

Î(Â)ncă o zi se naște din tăcerea zorilor

Mâine voi opri clipele cu aroma timpului într-un

Ecou trimis să aștearnă limpezime în fiecare privire...

Dorințele albastre se adună în jurul

Inimii tale - de dragul umbrei pictată cu

Netulburarea cuvintelor care-și veghează gândul...

I-am scris ecoului pe-o frunză de

Nuc - să te cuprindă în lumina cuvântului -

Fiecare clipă o voi îmbrăca în rouă și

Iasomie - toate astea pentru ca

Noi să ne eliberăm umbra tăcerii albastre în

Iubirea care se coace în cuptorul

Timpului cu aromă de speranță...

(a se citi și pe verticală, prima literă din fiecare vers)

******

Autoarea, Corina Paralescu, precum mulți alții, abordează teme diverse, universale, de actualitate, îmbrăca haina literelor în metafore și figuri de stil autentice, inedite. Una dintre temele de referință pentru literatură este iubirea cu diversitatea ipostazelor și viziuni diferite, în funcție de fiecare autor. Corina Paralescu, de exemplu, caută iubirea ,,prin pădurile dulcilor insomnii" (a se vedea poemul ,,Simbioza căpșunei"), definind-o ,,Ea e anotimpul veșnic / Cu parfum înmiresmat" (vezi poemul ,,Anotimp veșnic"). Chiar și iubitul are parte de câteva versuri, absolut minunate: ,, Ești că o floare / Care oferă dulceața albinei / și ascunde polenul în fagure", (vezi poemul ,,Cunoaștere").

Într-un poem (a se vedea ,,Cine sunt?"), poeta încearcă să ni se prezinte, să ne spună cu sinceritatea sufletului prins în metaforă, cine este? Este cea care dă viață gândului! Dă viață visului și adună clipele ecoului. Și șoaptele netriste:

,,Cine sunt?

Sămânță aruncată sub glie!

Care geme și cere un strop,

De căldură, de soare...".

Făcuți suntem din noroi, dar asta nu ne împiedică să rostim, chiar cu patimă și adevăr, că uneori:

,,Doar noroi acum mă-nconjoară,

Mă frământă, mă strânge, mă doare!".

Poetul, dacă nu știe culege vise sau nu face cunună din acestea, nu prea se poate numi poet. Doar asta face, el-poetul / ea-poeta, frământă și adună vise, vorbește cu visele, le pune în buchet cu aroma fiecărui timp, le țese/tivește pe margine cu lumină. Iată,

,,Visez să răzbat, să-nfloresc...

Să strig uimit către stele:

Priviți voi luminători reci,

Metamorfoză în straturi de lut!". Corina Paralescu, visează și culege lacrimi! Lacrima - simbol al împlinirii, chiar dacă, de această dată, sunt ,,lacrimi uscate de vânt / Pe margini de lume uitată / Eu plâng dar și cânt! / Oare, cine sunt?".

Ești cea care râde și plânge, adunând sau culegând metafore, nu de dragul umbrei, ci din adâncul sufletului, de acolo de unde răsare lumina, cuvântul, rugăciunea, limpezimea mirului. Ești cea care știe că și tăcerea zorilor vorbește într-un fel anume, precum umbra visului se poate naște în șoapte, în clipe, în dor, în iubire, în sacrificiu, în durere, în patimă, în vibrație, în lacrimi, în întrebări. Da! Chiar și în întrebări? ,,Ce furtuni ți-au răscolit sufletul?", ,,Care e povestea călătoriei tale / Pe nisipul deșertului?" (vezi ,,Deșert sufletesc"). ,,Ai venit oare din viitor / Să arzi și să te stingi?", ( vezi ,,Miraj").

În frumusețea poetica trebuie să recunosc faptul că se încadrează și cromatica, drept temă de referință. Bogata paletă de culori aduc un plus de valoare cuvintelor... cuvintele se îmbracă în culori. Este extraordinar să știi, să vezi, să simți, să trăiești în culoare și în cuvânt. Culoarea înseamnă haina botezului în cuvânt, înseamnă veselia fără de margini a literelor cuprinse sau adunate în buchet. ,,Câmpiile erau în roșu-mac", sau ,,să-mi facă, alb ca neaua, trecutul neamului meu. / Și-ai suflat foc viu, / În verdele ochilor mei", (vezi ,,Trezire"). Altădată, ,,Brațele obosite se împodobesc / Cu albastre ecouri", (vezi ,,Valurile memoriei"). Surprinzător de frumos apare și rana dintr-o inimă, chiar dacă senzație este cuprinsă într-un dezacord: ,,Inimă, chipul tău reflectă / Răni albe și spasme trecute, / Dezacordul ce dă fiori...", dar, pentru a nu o lăsa în suferința clipei, îi dă putere (inimii, clar!), o alintă și o cheamă la o îmbrățișare stelară în universul poetic: ,,Vino, inimă, dincolo de soare, / În umbrele albastre, / Să foșnim printre raze, / Alergând ușor pe câmpii, / Să ne topim pletele în lumină...", (vezi ,, Inimă rătăcită").

Vasile BELE

Chiuzbaia, 05.02.2025