de Gheorghe Pârja
Reiau o amintire. Cu ani în urmă, înnoptând în casa
în care s-au născut Frații Petreuș, din satul Glod, l-am cunoscut pe bunul lor
tată, care era un țăran în rând cu lumea, dar colindat și de măiestria de a
construi viori. Un amănunt extrem de important pentru devenirea în lumea
cântecului maramureșean a fraților Ștefan, Ion și mai apoi Ioana. Satul Glod,
pentru mine, este coborât direct din cer și s-a prelins pe povarna Măgurii,
fiind ținut laolaltă de un pârâu care adună bucuriile și lacrimile oamenilor.
Acolo, în casa aceea bătrână, am avut iluminarea ivirii în lumea noastră a
fraților de cântec și de dor. Toate erau rânduite după cântecul interior al
sufletului din vreme. Ferestrele îmi sugerau ieșirea în lume, țâșnirea păsării
nevăzute. În satul Glod am priceput că între cer și pământ este o armonie care
se așteaptă să fie întrupată în cântec.
Și s-a întâmplat prin Frații Petreuș. Ei sunt un
miracol firesc, adică după coacerea stării de spirit în dogoarea locului, omul
de la munte capătă însemnul rodului. Iar cântecul acesta profund și neasemuit,
de o bună vreme, poartă numele Frații Petreuș. Cei care au reușit să trezească
din liniștea vetrelor focul mocnit al horilor noastre. Au fost sortiți de a
îmbrăca veșmântul vechi al cântecului, care are un rost purificator, dar și
înălțător. Cred că Frații Petreuș au avut destinul unui început. Parcă au fost
predestinați. Au întemeiat un alt fel de a înțelege horile. Pe care au altoit
ramuri noi, pe măsura vremii care i-a cerut. Au țâșnit în peisajul cântecului
maramureșean ca un izbuc. Ei au conturat un simbol al Maramureșului Istoric.
L-au dus în țară și în lume. Nu au avut mulți înaintași de valoare în zonă.
Eu le știu pe Victoria Darvai și Maria Trifoi. Prin
proza acestei lumi ei au sublimat noblețea cântecului din Nord. I-au ghicit
taina și au avut harul de a-i da o identitate. Un fel personal de a fi. La
apariția lor, cei care moțăiau pe marginea realității au fost impresionați și
încântați de noile cântări. Ne-au plăcut fiindcă veneau chiar de la izvoare.
Din acel sat, Glod, unde zborul vulturului atinge degetul lui Dumnezeu. Într-o
secundă divină și-a îndreptat privirea spre Măgură și a fost suficient să se
prelingă pe obrazul lumii lacrimile din cântec. Ei au dat o interpretare nouă
veseliei, prin îmbinarea cuvântului cu unduirea melodică. Nu voi fi niciodată
în stare, deși m-am născut pe o uliță cu hori, să surprind cum se cuvine,
această nouă postată de viață muzicală a Maramureșului. Cu numele Fraților
Petreuș.
M-am bucurat de prietenia lor, Ion și Ștefan. Mulți
le-au călcat pe urme, dar începutul are miracolul lui. După plecarea lui Ion,
dincolo de zarea lumească, în urmă cu 23 de ani, s-a rupt stâlparea cu horile.
Din cea prăbușită se prelinge dor. În cea rămasă mai zvâcnește cântec. Ion
Petreuș a avut un cer deasupra lui, din care s-au pogorât darul și harul. Mi-a
fost un om aproape prin lumea satului, prin rânduiala comună care ne lega.
Chiar ne pregăteam să lăsăm moștenire o carte, despre ei, ca miracol firesc.
Dar Ion s-a dus, pe raza cerului în sus. Îmi pare rău. În primul rând de Ion,
apoi și de posibila mărturie scrisă. Mai ales că el era un povestitor dăruit cu
cuvinte alese. A făcut și texte pentru horile lui. Erau mulate după versul
vechimii. Ion rămâne un început de a hori în Maramureș. Cu cerul lor. Pentru
mine rămâne de neuitat. Îmi este dor de Ion, un dor îndurerat. Îmi este dor de
Ștefan, un dor înconjurat. Iar Ioana locuiește între cele două doruri. Și nu
uit noaptea aceea, din casa lui părintească din Glod, când tatăl lui ținea în
mâini o ceteră. Apoi, Ștefan a prins muzica Măgurii pe strunele ascultătoare.
Acum cetera aceea cântă singură.
• Mai zilele trecute eram într-o instituție
băimăreană. Se apropie de mine o doamnă, care se recomandă fiica lui Ștefan
Petreuș. Îmi spune că dorește să scrie o carte despre tatăl ei. Era doamna
învățătoare Ionița Michiș. Am încurajat-o. A ținut să precizeze că în ziua
aceea de 25 iunie s-au împlinit trei ani de la săvârșirea din viață a tatălui
ei. Așa mi-am adus aminte că Ion a plecat dintre noi tot în luna iunie, ziua
22, iar fiul lui, Marinel, anul trecut în luna august. Cu adevărat, Cerul le
ascultă horile. Iar noi, cei rămași pe Pământ să nu-i uităm. Să-i ascultăm.
Andrei a rămas să le continue menirea de neam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu