Mai sunt țărani?

                                                            de Gheorghe Pârja

Doamne, cum s-a răsucit lumea! Când aud știri despre importul masiv de mere, cartofi, roșii, cireșe, usturoi, alte fructe și legume, tresar și mă salvez cu amintirea. Cu grădina casei părintești, cu de toate ale gurii. Dar nici ea nu mai este. Am văzut, mai zilele trecute revolta fermierilor împotriva puterii și gândul mă duce la țăranii mei din copilărie, care aveau în ei ordinea pământului și silueta clăilor de trifoi. Dar lumea s-a răsucit. Așa că îmi vine pe suflet întrebarea: mai sunt țărani? Cu un prilej, antropologul Vintilă Mihăilescu, fost director al Muzeului Țăranului Român, îmi spunea într-un dialog că nu mai avem țărani români! Țăranul științific al sociologului este posibil să se fi retras în spatele cortinei. Dar și definițiile trebuie adaptate după cum se schimbă lumea.

Zice omul nostru: țăranul este o categorie socială care dă tonul societății țărănești. A fi țăran nu este o simplă ocupație, ci este un mod de viață. E adevărat că nu poți fi țăran de unul singur. Dacă un orășean se mută la țară, nu înseamnă că a devenit țăran. Ești tot colonel de armată, cum este vecinul de pe ulița cealaltă. Sunt de acord, nu mai putem închipui țăranul lui Rebreanu printre noi. Cu dorul de pământ dus până la sacrificiu. A trecut și colectivizarea peste țară, care a fost marea sfâșiere a sufletului țărănesc. A apărut muncitorul gospodar. Care locuia la sat, dar muncea la oraș. Fostul meu vecin de pe uliță era miner la Șuior. După ce ieșea din șut, lucra pământul până cădea noaptea.

A fi țăran presupune un anumit fel de lucru la câmp, cu sunetul originar al rânduielii, un ritual de organizare a familiei și să privești în fiecare dimineață soarele din curtea casei cu gândul la prioritățile zilei. Dar de toate acestea se ocupă cercetătorii. Care notează ce a mai rămas din ce a fost. S-au pierdut multe valori pe drumul vremii. La mine în sat, unde nu a fost colectiv, nu se mai practică obiceiul bun al întrajutorării, numit clacă. Cei care practicau această formă de prietenie a muncii fie s-au mutat sub pământ, fie au plecat peste mări și țări, fie nu mai există energia de a fi împreună.

Au rămas doar vorbele de clacă. Ele ne îndepărtează de argument. Societatea țără­neas­că, atâta câtă mai este, ar fi pe cale de dispariție dacă nu am avea impulsul (nevoia) de a ține la obârșia noastră modernizată. De când am intrat în Uniunea Europeană, modul de producție domestic s-a schimbat. Sună clopotul criteriilor economiei de piață. Nu vedeți că și semințele autohtone sunt scoase din uz? Țăranii trebuie să se numească fermieri. Dacă nu vom ști să ne adaptăm, într-o formă convenabilă în noile reguli ale jocului în care am intrat, forma validată de istorie va fi repede măturată. Ce lăsăm în loc? Hora teoriilor se învârte în jurul nostru.

Cum noi trăim în Maramureș, trebuie să privim cu limpezime ce se va întâmpla cu acest Ținut Istoric. Ne bântuie regionalizarea. În timp ce unii dintre noi ne limităm la comentarii, ne întrebăm cine își va ascuți privirea spre destinul satului maramureșean, recunosc că sunt câteva pilde care și-au găsit un rost în noua lume. Mă gândesc la satul Breb, unde am fost învățător, iar după mine a venit actualul rege al Angliei. Asta demon­strează că în Maramureș mai există o genă autentică. Nu scriu acest text locuind în trecut, ci cu firea prezentului. Dacă vrem să rămânem cu polenul istoriei pe noi, trebuie să cunoaștem adresa timpului care ne mai poate fi de folos. Că omul amfibie și-a făcut loc și în lumea țărănească. Să nu ne fie rușine de obârșii! De la sate provin intelectuali care au sfințit cultura și știința românească.

Acest text a fost declanșat de un dialog recent cu un cunoscut. Un om, între două vârste, mă întreabă, de parcă ar trăi în altă lume: mai avem țărani? El, omul caldarâmului, pentru care cartierul este marele teritoriu, iar televizorul ocupația de bază, a reușit să strecoare și o undă de ironie în întrebare. Curiozitatea lui era într-un procent mai mic. Cum în ultima vreme vara îmi petrec suficient timp în sat (reîntoarcerea acasă), am luat întrebarea domnului meu ca extrem de serioasă. Cu atât mai mult cu cât mă uit la ulițele și la câmpul satului. Și mă trezesc vorbind singur. Oare mai avem țărani? Că oameni în sat mai sunt! Deși în scriptele statului ei se numesc mici fermieri! Mica gospodărie domestică mai rezistă. Cu serioase ajustări. Adică la magazinul din sat se vând roșii ori cartofi din țări străine. Puținii țărani care nu și-au părăsit satul se mai acordă, încă, cu ritmul naturii. Dar sunt și ei bătrâni. Cei tineri mai fac munci sezoniere prin Elveția sau Italia.

Este la mare căutare țăranul de duminică. Cel festiv. Țăranul cel de toate zilele mai are osteneala ca dimensiune morală. Adică să fie înlăuntrul fenomenelor de la țărână. Că de acolo îi vine și numele. Da, așa am încercat să arăt că mai sunt țărani pe la noi. Un socotitor îmi spunea că în țara noastră sunt cei mai mulți țărani din Uniunea Europeană. Numai că se ascund după alt nume. Dacă-i avem, țăranul din mine întreabă: de ce aducem roșii și cartofi din țări străine? Doamne, cum s-a răsucit lumea!