Ieri, o elevă mi-a povestit, cu admirație, că în clasa lor sunt câțiva copii care lucrează din „Gazeta Matematică" și se pregătesc pentru concursuri precum „LuminaMath”. Sunt rapizi, siguri pe ei, pasionați. Și este minunat că există astfel de copii.
Dar m-am întrebat, din nou: de ce ajung ceilalți să se simtă mereu „mai puțin”? De ce, fără să vrem, transformăm acești trei sau cinci elevi într-un reper pentru toată clasa?
Adevărul este simplu și greu de acceptat: majoritatea copiilor nu vor fi olimpici. Și nici nu trebuie să fie. Vor învăța, vor progresa, vor lua note bune, vor deveni adulți responsabili, capabili să gândească logic și să rezolve probleme reale. Iar asta este mai mult decât suficient.
Uneori, însă, uităm acest lucru. Și ajungem să cerem tuturor performanță de podium. Ca și cum nota 10 nu mai este destul. Ca și cum valoarea unui copil se măsoară doar în concursuri, medalii și comparații.
Eu cred altceva. Cred că adevărata reușită este atunci când un copil capătă încredere în el, când nu se mai teme de matematică, când înțelege ce face și nu renunță la primul exercițiu mai dificil.
Nota 8 este o notă bună.
Un copil nu ar trebui certat pentru un calcul greșit. Nu trăim într-o lume a perfecțiunii și nici nu ar trebui să ne dorim copii perfecți.
Îi ajutăm, îi îndrumăm, îi corectăm atunci când este nevoie. Dar, uneori, acest perfecționism al nostru — ca părinți sau ca profesori — face mai mult rău decât bine. În loc să-i apropie de învățare, îi obosește, îi sperie, îi îndepărtează.
Copiii au nevoie de sprijin, nu de presiune. De încurajare, nu de comparații. De timp să greșească și să învețe din greșeli.
Asta înțeleg eu prin a-i pregăti pentru viață, nu doar pentru examene.
prof. Camelia Simona FLOREA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu