„Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta. M-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ființa mea pe care ai urzit-o in adâncimile pământului.” (Psalmul 138, 13-15) Cât de minunat și de adânc este acest psalm? Astfel aflăm că omul a fost plămădit în gândul lui Dumnezeu de la începutul Creației Sale, de când a făcut pământul, în care a pus toate elementele necesare plămădirii ființei umane. Dumnezeu ne-a iubit, ne-a urzit înainte de timp și de spațiu, ne-a făcut unici pe pământ și s-a gândit la viețile noastre minunate. El ne-a vrut binele în această viață, să ne bucurăm și să urmăm destinul vieții. El ne-a iubit înainte de vreme, înainte de a fi alcătuiți în pântecele mamelor noastre. Noi aparținem dintru început veșniciei.
Dumnezeu ne-a adus în lume cu un scop, să trecem prin toate experiențele vieții și să ne bucurăm de toate aspectele vieții atât de frumoase. Fiecare persoană este unică în lume, asemenea fulgilor de nea, care vin mii și mii, dar fiecare fulg este unic. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Să ne bucurăm de viață că această experiență a vieții este unică. Dumnezeu a prins ideea și gândul ființei umane de la începutul Creației și le-a pitrocit mult până să apară omul în minunata variantă de azi. S-a gândit mult cum să fie omul și viața lui. El s-a contopit cu ființa umană și a pătruns în cele mai mici detalii, în așa fel încât omul să fie coroana Creației Sale. Omul a fost făcut asemenea esenței divine „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Singura ființă asemenea Lui, unică și cu o misiune sfântă. Nici îngerii din ceruri nu a beneficiat de așa mare atenție ca ființa umană. Vă dați seama cât de mult ne iubește Dumnezeu?
Orice creator (poet, scriitor, pictor, sculptor etc.) primește o idee, un gând la care se gândește zile, luni, uneori ani de zile, până la pătrunderea adâncimii acelei idei, până la contopirea cu ea și înțelegerea deplină a cuvântului ce se naște la vremea potrivită. Sunt unii părinți care spun că pruncul lor a venit prea devreme sau prea târziu. Acestora le spun că pruncii nu vin nici prea devreme, nici prea târziu, ci au venit în timpul lui Dumnezeu. Orice creație trece prin chinurile nașterii, nu este așa de simplu. Dumnezeu a binecuvântat pe om cu uitarea durerilor și chinurilor creației, pentru a putea continua actul creației, așa cum mama uită prin ce chinuri a trecut la naștere, tocmai pentru a nu înceta perpetuarea speciei umane.
Omul, din păcate, nu l-a ascultat deplin pe Dumnezeu. Fiecare dintre noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare și neascultare de Dumnezeu. Fiecare din noi, experimentăm prin propria viață sentimentul izgonirii din Rai. Și aceasta o face, zi de zi și ceas de ceas, fie prin îndulcirea cu feluritele păcate lumești, fie prin îndeplinirea permanentă a voii noastre fără a ține cont de glasul vocii interioare prin care ne vorbește Dumnezeu, fie prin întinarea cugetărilor, sentimentelor și a faptelor noastre. Orice om de pe această planetă, își pune problema sfințeniei cel puțin o dată în viață. Omul poate ajunge la sfințenie? Sfințenia e o cale frumoasă, dar tot pe atât de grea și nu este pentru oricine, numai pentru cei aleși de El. De-a lungul istoriei creștinismului, au fost nenumărate persoane, fie bărbați, fie femei, care au demonstrat prin trăirea lor plină de râvnă că este posibilă atingerea sfințeniei, dar după multe nevoințe sufletești și trupești. Lumea este pentru o selecție a oamenilor de pe pământ.
Coborârea omului sub toată zidirea lui Dumnezeu - aceasta este cheia de descifrare a sensului vieții, de înțelegere a principiilor existențiale și de viață ale omului. Acesta este Hristos, măsura tuturor lucrurilor! Omul care își plânge păcatele în fiecare zi, care moare și înviază zilnic, care știe să se bucure de lucrurile cele mici și fără importanță, care se bucură cu cel ce se bucură și care plânge cu cel ce plânge, care se consideră sub toată zidirea lui Dumnezeu, unul ca acesta a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină.
Așadar, să ne bucurăm mai mult de această viață, să fim creatori, să ne încredem în Creatorul, să ne dăruim iubirii hristice, să ne facem vrednici de moștenirea pregătită nouă: împărăția cerurilor. Amin.
Doamne, ajută!
Ștefan Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu