Un mare înțelept al lumii antice spunea: „S-ar putea ca viața să fie moarte, iar moartea - viață". Viața ne oferă atât clipe de bucurie dar și momente de încercări, de întristare și de durere. Totuși, nimic din lucrurile acestei lumi nu ne îngrozește mai tare decât perspectiva morții, care ne poate zădărnici într-o clipă toate visurile, planurile, năzuințele noastre, precum și agoniseala noastră e-o viață. Plecăm și nu luăm nimic cu noi. Moartea este o evidență de fapt, o evidență naturală și familiară. Și totuși, de fiecare dată când întâlnim această evidență, ea ne pare la fel de șocantă! Moartea este ceea ce stă între noi și Dumnezeu. Dacă ridicăm mâna la cer, distanța care rămâne până la Dumnezeu este moartea. În ultimele clipe ale vieții sale, omul rămâne singur în fața morții.
Când pierzi pe cineva drag, când viața te lovește fără avertisment, ai două variante: să te prăbușești sau să mergi mai departe. Când pierzi omul iubit, nu pierzi doar o persoană, ci pierzi o parte din tine. Am trecut prin durere pe care nu o doresc nimănui. Nu este adevărat că timpul vindecă rănile. Nu. Tu te obișnuiești cu rănile. Fie lași suferința să te definească, fie o folosești pentru a deveni mai puternic. Nimeni nu scapă de încercări, de necazuri, de dezamăgiri, dar cei care înving sunt aceia care se ridică de la pământ. Așa că indiferent prin ce încercare, necaz și durere treci, ridică-te și mergi mai departe.
Experiența creștină a morții este singura care dă certitudinea unei victorii posibile asupra morții. Regăsim la toți gânditorii creștini aceeași dialectică a morții care exprimă schimbarea reală a condiției umane, prin apariția și prin exemplul Domnului Iisus Hristos, care aduce creștinului o eliberare de moarte cu totul nouă. Și e în această jertfă a noastră, unul după altul, ca și cum n-am fi fost, o înaltă învățătură. Căci cu adevărat noi nici nu am fost. Ci numai faptele noastre au fost și ele rămân de acum înainte necontenit amestecate , mai ales, tot mai slab, dar pentru vecie, în viața celor ce vin după noi.
Nu putem îndrăzni să uităm că noi suntem moștenitorii acestei credințe creștine autentice – credința ortodoxă. De aceea, atunci când vin necazurile, nenorocirile și suferințele asupra noastră să le primim cu seninătate, căci toate sunt de la Dumnezeu. Să zicem și noi precum Iov: „Am primit cu bucurie pe cele bune și pe cele rele nu le voi primi".
Regretatul nostru camarad, comandor SUCIU TITUS MIRCEA ne-a lăsat un gol lăuntric, ne-a adus întristare și durere, dar și prilej de reculegere, analiză și meditație profundă asupra stării noastre personale spirituale.
Va rămâne veșnic în sufletele și în inimile noastre imaginea omului bun, sincer, onest, generos, iubitor de dreptate, pace, frumos și adevăr. Așa a fost Suciu Titus Mircea care și-a îndeplinit misiunea pământească în mod onorabil, ca specialist în motoare de aviație.
Închei cu câteva versuri, care sper să aducă o mângâiere și o alinare familiei, rudelor, prietenilor și cunoscuților, la pierderea comandorului Suciu Titus Mircea, pentru întărirea în credință și nădejdea mântuirii în Hristos Domnul.
Întoarcerea acasă
Știu,
într-o zi vasul acesta de lut
se va sparge
și voi scăpa ...
Voi trece cu Hristos
printr-o poartă îngustă,
voi saluta moartea
din mers,
apoi,
voi grăbi către Casă,
unde Tatăl m-așteaptă
de mult,
iertător,
cu brațele deschise.
Mergi împăcat la Hristos Domnul, camarade Mircea. Fie-ți larg deschise porțile albastre ale Cerului, pe care atât de mult l-ai iubit.
Dumnezeu să-l ierte!
Dumnezeu să-l odihnească în rândul celor drepți!
Dumnezeu să-l așeze în lumină! Amin !
Comandor (r) Ștefan Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu