satura(t)

de Gheorghe Iova

„mixed by hybrid artist”, fost „la scenă deschisă”, „cu casa închisă” .

Peisaje de mâncare. Horia Bernea. Pe televizoare, ca tarabe, ce sunt, mâncare.

„Cea mai bună mâncare este aceea, care te satură, când o priveşti.” e un vers antic, indian. Van Gogh teleporta, tablouri, cu cuvinte.

Isus: lumea, toată, e bună de mâncat.

„mâncate-aş”: „pe nemâncate”. „Mi-e dor de-o pohtă bună”, 2011.

În 2010, Franţa pune „bucătăria franceză”, la „patrimoniu naţional”. „bucătăria franceză” e surclasată, de spanioli et alii.

Ziceam, Iova, 1993, de locurile pronunţiei şi locurile ce fac bolul„alimentar”. 1994,  bucătărie identitară?

În U.R.S.S., „ţările socialiste şi de democraţie populară”, România, scriitorii cenzuraţi au fost decredibilizaţi nu doar drept compromişi politic, nebuni: deresponsabilizaţi, publicării, în „literatura pentru copii”, au fost reciclaţi: copilăritu’ „purifică”. Florica Bud a exorcizat această „tradiţie”.

Tu ai a „pune osu’”, la mestecat.

Ai de pus Dicţionarul Florica Bud.

„vergel(at) Transilvania. Voraussagung der Zukunft am Sylvesterabend durch Bleigiessen, Stäbchenlegen, etc.”, 1925.Plumb. (Isus: „Lăsaţi-mă, singur, cu mortul!”) Wehr. „regina vergelului”, „mamica”.

Limba „învăţată, la şcoală”, cât învăţul şcolăresc e alt ce decât „învăţat” mers / vorbit (unde mersul e scanning), zis „cei ani de acasă”; învăţată, sub teroarea scrisului: obligatoriu, de la mână, gura vorbeşte corecteşte, româneşte şi-a-şà! ‘ăgzact ca şi o limbă „străină”, româna, la şcoală: numai la mama, o limbă nu e egală cu altele (familiile ce practică, pentru progenitură, mai multe limbi, vizează un mare acces, la lume). La şcoală, „limba română scris şi citit” înlocuie, cu autoritate, „limba română ca limbă maternă”, o limbă românească înlocuie o limbă română; DEX e corp străin, ştiinţei şi democraţiei. Revenit, profesor, de la Chicago, la Bucureşti, Emanuel Vasiliu stabilea că cercetarea descrie fenomenul viu al limbii, nu intervine.

Ştiinţa a stabilit ce a distins, că limba e cea vorbită: scrisul notează limba; că o notează, dă să o modifice, spre folosul notaţiei nicicând fericite (de ce academici şi profesorime, cercetăi au stabilit & abuzat de legiferat, ca româna, limbă a latinei, să se scrie, la adoptarea scrieriilatine, ca pentru non-latinele turca, slovena, maghiara, slovaka, ceha, polona, potop de diacritice; să anunţe, organizatorii de concursuri „literare”, că proba „manuscris cu diacritice” (culmea, „numai pe suport electronic”!) este eliminatorie? Să scrii doar pe calculatoare dotate cu tastaturi româneşti aşa cum „manuscrisele nepublicate nu se înapoiază”, deşi se referă la dactilograme. Ce descurajează scrisul de mână, îndepărtează, de om, de autor; produce o literatură de dactilografe (reţea secu) şi corectori („critici”, reţea secu, prin „drept de profesare”), cu „autori” arbitrar şi „în un anumit spirit” (ca) în echipă, ca la linşaj, cum e la vot.

Ar fi, scriitori, să obţineţi o patriotică eliberare, de diacritice, a limbii în care scrieţi.

Literatura vine de unde vrea ea. Avem a da la casat „intrarea în literatură”, a elibera limba (o putere) de „literatură” (o recrutare).

„mall: ghetto”, Florica Bud.

La unii, trecând lumea, nu ai cu ce citi.

Literatura (o audienţă) ca suport al politicii.

Râsul se încadrează la genul liric. Vă pamfleteşte, fleţi!

Infantilizată, întru guvernabilă, lumea cărată la zi activează, în numele „pentru copii” (un antiterorism), un scris deliteraturizabil. Şansa: noile literaturi.

Literatura este un suport, utilizabil ca atare. Degenualizarea, proteismul, tradiţia milenară „satira menippee” (osatura, saturaţia). Un scris liber de „cititorii de literatură”, autonom faţă de cartelaţii „critici”. Un scris care mă interesează. Gheorghe IOVA, la 9 mai.