„mixed
by hybrid artist”, fost „la scenă deschisă”, „cu casa închisă” .
Peisaje de mâncare. Horia Bernea.
Pe televizoare, ca tarabe, ce sunt, mâncare.
„Cea mai bună
mâncare este aceea, care te satură, când o priveşti.” e un vers antic, indian.
Van Gogh teleporta, tablouri, cu cuvinte.
Isus: lumea, toată, e bună de
mâncat.
„mâncate-aş”: „pe nemâncate”.
„Mi-e dor de-o pohtă bună”, 2011.
În 2010,
Franţa pune „bucătăria franceză”, la „patrimoniu naţional”. „bucătăria
franceză” e surclasată, de spanioli et alii.
Ziceam, Iova,
1993, de locurile pronunţiei şi locurile ce fac bolul
„alimentar”. 1994, bucătărie
identitară?
În U.R.S.S.,
„ţările socialiste şi de democraţie populară”, România, scriitorii cenzuraţi
au fost decredibilizaţi nu doar drept compromişi politic, nebuni:
deresponsabilizaţi, publicării, în „literatura pentru copii”, au fost
reciclaţi: copilăritu' „purifică”. Florica Bud a exorcizat această „tradiţie”.
Tu ai a „pune
osu'”, la mestecat.
Ai de pus Dicţionarul
Florica Bud.
„vergel(at)
Transilvania. Voraussagung der Zukunft am Sylvesterabend durch Bleigiessen,
Stäbchenlegen, etc.”, 1925. Plumb. (Isus: „Lăsaţi-mă, singur, cu
mortul!”) Wehr. „regina vergelului”, „mamica”.
Limba
„învăţată, la şcoală”, cât învăţul şcolăresc e alt ce decât „învăţat” mers /
vorbit (unde mersul e scanning), zis „cei ani de acasă”; învăţată, sub teroarea
scrisului: obligatoriu, de la mână, gura vorbeşte corecteşte, româneşte
şi-a-şà! 'ăgzact ca şi o limbă „străină”, româna, la şcoală: numai la mama, o limbă
nu e egală cu altele (familiile ce practică, pentru progenitură, mai multe
limbi, vizează un mare acces, la lume). La şcoală, „limba română scris şi
citit” înlocuie, cu autoritate, „limba română ca limbă maternă”, o limbă
românească înlocuie o limbă română; DEX e corp străin, ştiinţei şi democraţiei.
Revenit, profesor, de la Chicago, la Bucureşti, Emanuel Vasiliu stabilea că
cercetarea descrie fenomenul viu al limbii, nu intervine.
Ştiinţa a
stabilit ce a distins, că limba e cea vorbită: scrisul notează limba; că
o notează, dă să o modifice, spre folosul notaţiei nicicând fericite (de ce
academici şi profesorime, cercetăi au stabilit & abuzat de legiferat, ca
româna, limbă a latinei, să se scrie, la adoptarea scrierii latine,
ca pentru non-latinele turca, slovena, maghiara, slovaka, ceha, polona, potop
de diacritice; să anunţe, organizatorii de concursuri „literare”, că proba
„manuscris cu diacritice” (culmea, „numai pe suport electronic”!) este
eliminatorie? Să scrii doar pe calculatoare dotate cu tastaturi româneşti aşa
cum „manuscrisele nepublicate nu se înapoiază”, deşi se referă la dactilograme.
Ce descurajează scrisul de mână, îndepărtează, de om, de autor; produce o
literatură de dactilografe (reţea secu) şi corectori („critici”, reţea secu,
prin „drept de profesare”), cu „autori” arbitrar şi „în un anumit spirit” (ca)
în echipă, ca la linşaj, cum e la vot.
Ar fi,
scriitori, să obţineţi o patriotică eliberare, de diacritice, a limbii în care
scrieţi.
Literatura
vine de unde vrea ea. Avem a da la casat „intrarea în literatură”, a elibera
limba (o putere) de „literatură” (o recrutare).
„mall:
ghetto”, Florica Bud.
La unii,
trecând lumea, nu ai cu ce citi.
Literatura (o
audienţă) ca suport al politicii.
Râsul se
încadrează la genul liric. Vă pamfleteşte, fleţi!
Infantilizată,
întru guvernabilă, lumea cărată la zi activează, în numele „pentru
copii” (un antiterorism), un scris deliteraturizabil. Şansa: noile
literaturi.
Literatura
este un suport, utilizabil ca atare. Degenualizarea, proteismul, tradiţia milenară
„satira menippee” (osatura, saturaţia). Un scris liber de „cititorii de
literatură”, autonom faţă de cartelaţii „critici”. Un scris care mă
interesează.
Gheorghe IOVA, la 9 mai 2012
