Scriitorul George Petrovai – o conştiinţă a vremurilor actuale

Scriitorul George Petrovai recidivează cu o carte de versuri. În „Cvartetul megapoemic” Lucifer” (Panorama deziluziilor), poetul sighetean îşi/şi ne pune întrebări existenţiale cum ar fi rostul fiinţei umane pe pământ.

     Încă din prima parte numită „Facerea”, autorul ne introduce într-o:  „lume supratemporală/unde încercarea-i rău văzută”. Personajul este Lucifer, un guvernator al Raiului, care în orgoliul şi mândria lui dorea să ia locul lui Dumnezeu. Din versurile lui G. Petrovai ne dăm seama că Lucifer reprezintă un simbol aşa cum îl văd azi sataniştii moderni ai secolului XXI, tocmai bun de a fi trimis pe Pământ: „Te pregăteşte să cobori/pe al Pământului rotund,/unde sunt toate rânduite/ca să-i bei cupa pân la fund.”

         Partea a doua se referă la „Coborârea” acestuia cu o „poftă de copil” să „guste din rodul pomului oprit”, iar aici intervine metafora şi simbolul reprezentat de „pomul vieţii” şi de „păcatul strămoşesc”.

       În partea a treia  „Cunoaşterea luciferică”, poetul are ca obiect de lucru misterul existenţial care se arată pe de-o parte prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale, ceea ce-mi aminteşte de Lucian Blaga. George Petrovai face referire la fraţii Cain şi Abel, unde necuratul intervine printr-o „crimă mişelească”, iar istoria umanităţii de la origini până în prezent o compară, plastic, cu o „ciorbă lungă şi amară”, iar pe omul de rând cu un „filosof ateu/încrucişarea dintre demon şi un zeu”.

     Partea a patra şi ultima a acestui poem cursiv, cu versuri reuşite, bine legate, melodioase şi cu mesaj, intitulat „Dezamăgirea” duce la concluziile autorului despre viaţă, un adevărat „ars-poetica”dacă îmi este permis să o numesc aşa: „Am obosit tot alergând/Şi-atâtea ştiu că m-au scârbit!/Ştiu de exemplu că Pământul/ Prin vrerea marilor sforari/ (conducători şi generali”/ a devenit deja mormântul/atâtor specii strămutate.”

          Autorul îşi doreşte un nou început în care Duhul Sfânt să umble liber peste conştiinţele oamenilor, putând astfel aceşti bipezi să ajungă nemuritori.

         „Testamentul lui Aristotel”, poem pe care l-am publicat cu drag pe blogul revistei culturale „Izvoare Codrene”, are trei acte: Dimineaţa vieţii, Amiaza vieţii şi Amurgul vieţii. George Petrovai abordează din nou trecerea efemeră a omului pe Pământ, cu temerile, concepţiile şi întrebările acestuia despre lume şi viaţă. Asemeni filosofului grec Aristotel, autorul consideră că . „Universul are un scop,/dar care nu e necesar,/alminteri moartea trebuie văzută/ca al vieţii scop hilar!...”

           Din primele două scrieri se observă cu ochiul liber un scriitor erudit, cu vaste cunoştinţe filosofice, dar şi cu o uşurinţă în mânuirea rimei şi versului ce o dobândeşti prin exerciţiu şi cărţi publicate.

         În „Balada ticăloşilor cu ştaif” ( Tartorul ticăloşilor, Corul ticăloşilor, Balada aflătorilor în treabă) observăm un intelectual, scriitor, om de cultură şi economist căruia nu-i place să stea deoparte nici în ceea ce priveşte politicile economice şi sociale ale României de azi dar nici în trezirea la realitate a acestui neam. În această trilogie, Petrovai ia poziţie faţă de clasa politică de după 1990. Pe mine nu mă miră tonul incisiv, agresiv uneori al acestuia, deoarece George Petrovai a publicat mai multe articole, inclusiv editoriale în ziare şi săptămânale tipărite dar şi ziare electronice din ţară sau străinătate.

          Consider că această nouă carte a prietenului meu sighetean va fi bine primită de către cititori, critici şi politicienii care au conştiinţă, deoarece versurile lui George Petrovai trag un semnal de alarmă asupra fiecăruia dintre noi în a clădi România prin credinţă, pe adevăratele valori şi tradiţii româneşti, pentru vlăstarele ce o să vină, fiindcă aşa cum spune apostolul şi ucenicul lui Isus în I Petru 2, 9-11: „ Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul.” fiecare dintre noi avem datoria morală să fim conştiinţe vii ale neamului românesc, exemple de urmat, să ne folosim de talantul primit de la bunul Dumnezeu. George Petrovai o face cu prisosinţă prin această nouă apariţie editorială.

                                                                              Gelu DRAGOŞ