Românul Răzvan Ducan s-a făcut... Poezie!

 

Am primit cu aceeași bucurie cu care o fac de câțiva ani, cel mai recent volum de poezii ale poetului Răzvan Ducan, trăitor în inima României. Volumul se numește „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai este necesar să fiu și eu”, editura „Vatra Veche” Târgu Mureș, prefață semnată de către Nicolae Băciuț.

Acesta, bun cunoscător al operei poetului Răzvan Ducan, scrie: „Nu știu alte popoare cum sunt poziționate față de Dumnezeu, dar românii încearcă să dea identitate lui Dumnezeu, într-un fel polemic cu tot ceea ce am învățat noi despre Dumnezeu. Oare de unde ar putea să vină acest reflex al confiscării divinității supreme? Ce l-ar putea face pe Dumnezeu român și nu american sau francez sau german sau...Să fie tăria credinței noastre la temelia nevoii de Dumnezeu în orizont național? O astfel de înregimentare a divinității ar fi trebuit să ne facă pe noi  poporul ales, iar Grădina Maicii Domnului să se regăsească într-o geografie bine delimitată. Avem oare complexul Grădina Maicii Domnului?”.

Întâlnirea cu poezia lui Răzvan Ducan este o experiență de conștiință, de asumare și de mărturisire a timpului prezent (cu tensiuni sociale și politice, cu războaie lângă noi sau pe alte continente). Poezia lui, a unui suveranist get-beget, se impune printr-un discurs liric angajat, care denunță nedreptățile sociale și morale ale lumii contemporane: „Sunt ca o furtună/ Căreia-i pasă,/ De dezlănțuirea/ Sinuoasă!// Neastâmpărul/ Mă scrie cu aldine,/ Și mi-l răcoresc,/ Să mă apăr de mine.// Harul, până la urmă,/ Mi-e și osândă,/ De-a visa mereu,/ Stând la pândă.” („Decât să stea”).

Volumul „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai este necesar să fiu și eu” reprezintă o nouă etapă în evoluția literară și patriotică a lui Răzvan Ducan, iar sub îndrumarea „nașului literar” Nicolae Băciuț,  poetul mureșean își consolidează statutul de de cronicar liric al vremurilor pe care le trăiește. Prin versuri confesive, grav-meditative, uneori ironice, poetul se mândrește cu originile lui, este recunoscător Divinității pentru că s-a născut român iar poezia este mijlocul de a-și alina dorurile, de a-și vindeca rănile sufletești și de a-și exprima revolta față de o lume strâmbă în care trăiește: „Nici nu mai este necesar să fiu eu,/ Dacă Dumnezeu e român,/ Vine cu răspunsuri, precedând întrebările,/ Pe principiul vaselor comunicante,/ Eu, după el, vin cu mirările.// Dacă Dumnezeu e român,/ Nici nu mai este necesar să fiu și eu,? Fiindcă atitudinea sa ocupă așteptarea,/ Pe principiul vaselor comunicante,/ Eu, după el, vin cu încântarea.// Dar dacă Dumnezeul român/ Vede că-s român și punctum,/ Deci categoric în cuget și simțire,/ Pe principiul vaselor comunicante/ Mă va dori în el, ca să-l completez la iubire.” („Dacă Dumnezeu e român”).

Răzvan Ducan nu se limitează la introspecție ci abordează teme majore precum identitatea națională, credința, educația, degradarea valorilor, politica, confirmând ce am mai spus despre Domnia sa, că este un justițiar moral al societății: „Peste tot sunt înlăturați patrioții,/ Ca să vină în locul lor pâș-pâș și pe față, hoții/ Toate Iudele ce au stat în perversă așteptare,/ Să se-nfrupte din premiul cel mare.// Peste tot sunt înlăturați,/ Cei care au în ADN românismul sfânt,/ Ca să vină alogeni și să se așeze,/ În locul autohtonilor pe acest pământ.// De parcă țara e scoasă la mezat,/ Și șpaga e argumentul sigur pentru câștigat,/ Fără empatie și suflet pus,/ Nu contează că românii îs răstigniți ca Iisus.” („Fix pix”).

În opinia mea, Răzvan Ducan este poetul pentru care scrisul nu reprezintă un exercițiu literar, ci o formă de a trăi și de a rezista într-o lume în care patriotul român de peste Prut, regretatul Ilie Ilașcu, este depus într-o cușcă pentru convingerile sale: „Ilie Ilașcu a murit,/ Și doliul național e eludat,/ De către decidenții care/ Doar pentru ciolan au luptat.// Ilie Ilașcu a murit,/ Dar aceștia se fac că nu pot,/ Să coboare în bernă tricolorul,/ Pentru acest mare patriot.// Cel aruncat într-o cușcă/ Nu și-a declinat mândria,/ Fluturând un degetar de steag/ Și slăvind România!” („Ilie Ilașcu - In memoriam”).

Poeziile lui Răzvan Ducan, luate la bucată cum s-ar zice, par o declarație de identitate artistică dar și una existențială: „Eu să-mi pun sufletul în palmă/ Și alții să mimeze că fac,/ Ei cu trei lacăte la ascunzişuri,/ Pe când eu să mă dezbrac,// Şi să spun tot ce-am supt de la tata şi mama,/ Pe când ei, fermoar, / La gura zidită ca Ana lui Manole,/ Cu pretextul unei înălţări, chiar.// Eu să fiu cu trup şi suflet,/ Ei, cu inteligenţă artificială, ca partener,// Cu menirea să-i ascundă,/ Să le facă negăsitul şi neştiutul, pân la cer.// Eu să mă deschid ca o sinceră floare,/ Ei să se facă pasionaţi de al florii miros,/ Şi să le arăt petalele pe faţă,/ Ca ei să aspire să le rupă prin dos.// Eu să le dau trei cămări ale inimii,/ Şi ei, pe a patra, să mi-o ceară,/ Ca dobândă că mi-ar fi împrumutat-o/ Cândva, într-o viaţă anterioară!” („Eu să-mi pun sufletul în palmă”).

Așadar, una dintre calitățile definatorii ale lui Răzvan Ducan este implicarea sa civică. El nu scrie dintr-un turn de fildeș, ci din mijlocul realității, de mare ajutor fiindu-i participarea la activități culturale atât în țară (trioul Băciuț-Ducan-Suciu fiind arhicunoscut) cât și în străinătate la recitaluri de poezie în Austria, Bulgaria, Franța, Italia, Grecia, Ungaria, Republica Moldova. Acolo poate c-a scris și poemul „Dorul de țară”: „...E o durere la purtător,/ Pe care o duci ca o piatră de moară,/ Ca pe o gheară pe inimă,/ Ce te strânge, dar nu te omoară.// Lunile sunt eternităţi până când,/ Vii din nou în ţară, să te răcoreşti,/ Şi dorul se vindecă pentru o vreme,/ Apoi te reîntorci, unde iarăşi nu eşti.// De propria umbră se mai poate scăpa,/ Sărindu-ţi umbra mirată,/ Dar de dorul de ţară, departe de ţară,/ Nu se poate scăpa niciodată.”

Referinţele constante la Poetul Naţional nu sunt simple omagii ci încercări reuşite de a recupera sensul autentic al culturii române şi a responsabilităţii intelectuale. Poezii precum „La mormântul lui Eminescu”, „Mihai Eminescu şi Catedrala Mântuirii Neamului” sunt exemple grăitoare în acest sens. Răzvan Ducan continuă această temă cu alţi poeţi reprezentativi pe care îi aminteşte cu pioşenie în poemul „La Bellu”: „Astăzi am fost la cimitirul Bellu./ M-am aşezat pe singura bancă,/ din capătul Aleii Scriitorilor.”// În stânga mea, mormintele lui:/ Mihai Ralea, Ion Luca Caragiale,/ Traian Săvulescu, Mihai Eminescu,/ Mihail Sadoveanu, George Coşbuc, George Călinescu,/ Zaharia Stancu, Mircea Nedelciu.// În dreapta cele ale lui:/ Adrian Păunescu (dincolode Ştefan Covaci şi Stela Covaci)./ Gheorghe Pituţ, Eugen Barbu, Nichita Stănescu,/ Gheorghe Hagiu, ..., Laurenţiu Ulici, Marin Preda.”

În concluzie volumul  „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai este necesar să fiu și eu” confirmă că Răzvan Ducan este un poet matur, tânăr în spirit, la apogeul creaţiei sale iar poezia sa rămâne un act de curaj într-o lume debusolată şi bulversată. Felicitări!

                                                            Gelu Dragoş, UZPR

 

 

Poezia lui Gelu Dragoș – între confesiune, sensibilitate și spirit ludic

Cu ceva întârziere am reușit să citesc volumul de poezii al prietenului și colaboratorului  Gelu Dragoș din Lucăcești, mândra comună Mireșu Mare, intitulat simbolic „Singurătatea poetului”, editura „Grinta”  Cluj Napoca.

Profesorul universitar dr. Nicolae Iuga scrie despre poeziile fostul său elev, pe coperta ultimă,  următoarele: „Poezia lui Gelu Dragoș are un patetism reținut, îngemănat cu un ton melancolic nu mai puțin discret (în Zăpezi de camuflaj, de exemplu)...Tristețea ne duce bacovian la boemă și de aici sentimentul de sleire a vieții, de repetiție monotonă a cenușiului și a lipsei de sens, dar nostalgia restaurării omului, a răscumpărării și a recuperării condiției sale paradisiace originare este și ea prezentă și posibilă, marcată fiind în versuri memorabile: „Dacă ar afla mama câte mi-a văzut îngerul/ s-ar cutremura în patul ei de alun.../ Dac-ar putea spune heruvimii cât de mult Te doresc/ s-ar face un șuier și vuiet de aici până-n cer...” (Mai dă-mi un timp)

Poezia lui Gelu Dragoș se definește prin autenticitate, emoție și o legătură puternică cu universul cotidian. Poet contemporan, format în spiritul tradiției lirice românești, dar deschis la frământările și dilemele omului modern, Gelu Dragoș propune o lirică reflexivă și sensibilă, în care se regăsesc teme universale: trecerea timpului, frumusețea naturii, iubirea, dar și ironia fină față de realitatea imediată.

Universul tematic și motivele centrale

În poeziile lui Gelu Dragoș, cititorul descoperă o lume în care sinceritatea trăirii devine formă de artă. Poetul își asumă o voce lirică personală, uneori melancolică, alteori jucăușă, dar mereu lucidă. Natura, satul, prietenia și omul obișnuit sunt prezențe recurente, redate cu tandrețe și o melancolie calmă. Motive precum trecerea anotimpurilor, copilăria sau relația omului cu divinitatea dau profunzime și ritm poeziei sale.

Totodată, Gelu Dragoș nu se ferește de tonul autoironic, semn al unui spirit liber și conștient de limitele lumii. În multe texte, poetul maramureșean jonglează cu limbajul, construind imagini proaspete și expresive, capabile să transmită nu doar emoție, ci și o reflecție asupra condiției umane.

Stilul și expresivitatea

Stilul lui Gelu Dragoș este limpede și accesibil, dar încărcat de metafore subtile. Poetul îmbină un lexic colocvial cu expresii poetice rafinate, creând un echilibru între modernitate și tradiție. Muzicalitatea versului, ritmul interior și fluiditatea imaginii poetice conferă textelor sale o simplitate rafinată, o naturalețe care ascunde adesea profunzimi filozofice.

Un aspect distinct al poeziei sale este autenticitatea emoției – nu întâlnim artificii stilistice gratuite, ci o sinceritate rară. Fie că vorbește despre dor, despre frumusețea efemeră a vieții sau despre o bucurie simplă, poetul o face cu tandrețe și o notă de introspecție.

Valoarea literară și contribuția la lirica contemporană

Poetul Gelu Dragoș este una dintre vocile care mențin vie poezia de inspirație umanistă într-o epocă dominată de zgomot și superficialitate. El reușește să readucă umanul în prim-plan, transformând emoțiile cotidiene în momente de reflecție poetică. Poezia sa se distinge prin claritate, sinceritate și echilibru — calități tot mai rare în spațiul liricii actuale.

Opera sa poate fi privită drept o formă de rezistență culturală: un apel la sensibilitate, bun-simț și trăire autentică într-o lume grăbită. În versurile lui Dragoș, poezia devine o formă de rugăciune, o clipă de liniște în fața griului cotidian.

Gelu Dragoș este, fără îndoială, un poet al autenticității, un observator atent al lumii și un continuator demn al tradiției lirice românești. Poezia sa se citește cu bucurie și rămâne o mărturie despre frumusețea trăirii, despre puterea cuvântului de a vindeca și de a lumina. Felicitări iar muzele Calliope și Euterpe să-ți dea târcoale în miez de noapte, căci „muza” ta adevărata este lângă tine zi de zi, noapte de noapte, minunata Ana, soția ta!

În final, putem concluziona că poezia lui Gelu Dragoș impresionează prin forța sa discretă, prin felul în care reușește să transforme experiențele simple ale vieții în artefacte poetice. Lirismul său este o invitație la sinceritate și interiorizare, o dovadă că poezia adevărată nu are nevoie de gesturi spectaculoase pentru a atinge sufletul cititorului. Felicitări!

                                                                prof. Emil Domuța

Visul devenit realitate

 

“Visaţi visuri măreţe, căci numai visele măreţe pot să facă sufletul oamenilor să vibreze.” [Marc Aureliu]

Prima condiție pentru a realiza ceva în viață este să-ți dorești și să visezi. În viață, totul pornește de la un vis! Susțin ideea că orice vis poate deveni până la urmă realitate, dacă îți dorești cu adevărat. Visul devine astfel un țel, care se materializează treptat într-un proiect bine definit, transformându-se printr-un cumul de oportunități ce apar din universul înconjurător, uneori aproape inconștient, într- un scop în sine De aceea este atât de important să visăm!

Cartea  VIS și ÎMPLINIRE  a binecunoscutei scriitoare Aurelia Rînjea, publicată în anul 2025 în România, conține note de călătorie ale unui vis împlinit.

Călătoriile deschid porți nebănuite ale cunoașterii, iar  împărtășirea descoperirilor și experiențelor trăite prin  aceste note de călătorie reprezintă cadoul de suflet pe care autoarea  îl face lumii.

Această carte VIS și ÎMPLINIRE  nu este primul volum de note de călătorie al autoarei Aurelia Rînjea, domnia sa  făcând  diverse călătorii  în țări minunate precum Grecia, Franța, Italia, Spania, Anglia, Egipt, Israel și China, niciodată în același loc. Tărâmul nord-american, respectiv Canada, a reprezentat o  piesă de rezistență pe lista autoarei, care din motive diverse nu a putut fi vizitată rămânând la stadiul de vis până în vara anului  2024 când visul scriitoarei s-a împlinit. În călătoria sa în Canada, scriitoarea a fost însoțită de nepoțica Alexia, o domnișoară zveltă, frumoasă și foarte descurcăreață.

‘’Un vis îmi revenea insistent, din când în când. Un vis, în urmă cu 12 ani, în care mă vedeam pe străzile unui oraș din America, însoțită de o tânără, frumoasă și înaltă, dar care nu era fiica mea, Iulia.’’ …’’Abia acum am înțeles că de fapt, era vorba despre această călătorie, iar tânăra din vis, era nepoata mea Alexia, care atunci când am avut acest vis avea doar câțiva anișori, căreia îi mulțumesc că m-a însoțit în acest periplu extraordinar în Canada!’’ (Aurelia Rînjea)

Pe tot parcursul lecturii vom întâlni iubirea de oameni, bucuria cunoașterii, fericirea lăuntrică a descoperirii precum și pozitivismul și dinamismul descrierilor pe care le asortează cu trăiri și detalii demne de un jurnalist desăvârșit.

Îndrăgita scriitoare Aurelia Rînjea îmbină într-un mod iscusit în scrierile sale narațiunea caldă și personalizată cu scrisul informativ, publicistic, adăugând gândul tainic care-i aluneca lin pe foaie, în versuri de mărgăritar.

‘’De fiecare dată am scris notele de călătorie, presărate cu poeme, stări de spirit trăite, care și-au găsit în cele din urmă pacea în file de carte, pentru a rămâne vii, prin cititori și a retrăi acele clipe unice.’’ (Aurelia Rînjea)

Deoarece  sunt  pe alocuri amintită în această carte și pentru că am participat la unele din evenimentele descrise aici trebuie să remarc faptul că domnia sa a trăit la intensitate maximă fiecare clipă, dovedind o memorie extraordinară  a datelor și evenimentelor, a personajelor și a locurilor iar  unele descrieri m-au emoționat profund  trezindu-mi amintiri de o  valoare sufletească importantă.

Participarea doamnei prof. Aurelia Rînjea la evenimentul Gala Artelor ediția a 5-a a constituit un moment unic, inedit și inestimabil pentru noi cât și pentru comunitatea noastră românească iar amintirile vor rămâne vii prin intermediul  fotografiilor realízate atunci, cât și al scrierilor domniei sale în această carte.

Dragostea infinită pentru cultura română prin care respiră cât și dăruirea pentru actul literar artistic în sine, se poate observa în scrierile domniei sale, oferind un spațiu important tuturor detaliilor evenimentului GALA ARTELOR.

‘’Cu foc nestins /Mă cheamă glia /Strămoşească Cântecul de ciocârlie /În traista de român /Atâta durere şi lacrimi /Buciumul adie /Dinspre munţi /Aleanul Maicii noastre /Ne cheamă /Limba ce-o vorbim /Atât de dulce şi frumoasă /Dragostea şi portul /Ia plină cu primăvară /Doina şi naiul înverzit /În hora cât o Ţară’’(Aurelia Rînjea)

Fiind de câțiva ani  redactor senior și un colaborator de marcă, foarte important al revistei ‘’Poezii pentru sufletul meu’’, prezența domniei sale la Montreal la aniversarea revistei a fost o mare bucurie pentru noi toți. Împreună am sărbătorit Ziua Limbii Române într-un regal de muzică și poezie, atât de frumos prezentat în paginile acestei cărți document.

Din rețeta de succes a acestei cărți  a doamnei Aurelia Rînjea nu lipsesc ingrediente importante precum emoția momentului împodobită cu minuțioase detalii brodate în filigran iar istoria locurilor ne este prezentată cu precizia unui adevărat cartograf.

Chiar dacă fiecare despărțire are în ea o oarecare tristețe, un regret al timpului care trece prea repede, totuși  resortul interior o atrage pe scriitoare acasă, la cea mai frumoasă țară din lume, la Grădina Maicii Domnului, acolo unde izvoarele susură în glas dumnezeiesc.

‘’Ne-am luat la revedere de la minunații noștri Prieteni, de la gazdele noastre. Nu ne venea să credem că totul a trecut așa repede... Aveam cu noi steagul Canadei și multe amintiri în suflet! Totul era scris pe suflet, în numele unei Prietenii speciale, a unei Prietenii literare, prietenie cum rar întâlnești azi’’(Aurelia Rînjea)

Bucuria vieții pe care o resimte scriitoarea, răzbate dincolo de cuvinte, autoarea considerând fiecare experiență un vis împlinit:

‘’Cu fiecare experienţă trăită viaţa devine un vis împlinit, o realitate complexă, în care timpul depune mărturie într-un joc afirmativ, într-o deschidere către celălalt, la răscrucea căutărilor de sine.’’ (Aurelia Rînjea)

Iată povestea unui vis împlinit! Un vis presărat cu amintiri scrise pe suflet!

 “Visători nu sunt cei care visează, ci cei pentru care viaţa e vis.” [Costel Zăgan]

 

Mihaela CD