Poesis - Gheorghe PÂRJA

AMURG DE IARNĂ

Un sfert de secol a trecut, tată,

De când locuieşti în muzeul vântului

Unde porţi un veştmânt niciodată purtat.

Într-un Ajun de Crăciun mi-ai spus

Că a înfrunzit nucul din grădină

Deşi era o iarnă aprigă,

Ştiam că ai dreptate

Apoi ai plecat pe sub streaşina serii

Într-un car înstruţat cu iederă.

Odihna cea mare ţi-o tulburăm

Mai ales de sărbători.

Mama, în fiecare dimineaţă,

Adună nopţile singure

Cum adună zmeura din Poderei.

Ce să-ţi spun, tată ?

După plecare, oglinda s-a spart,

Cei de vârsta morţii dumitale

Aud altfel chemarea apelor.

Prin păduri, şerpi şi păsări albe

Deschid dimineţile ca uşa prăvăliei

Unde dumneata alungai mâhnirea.

Sub o tandră lună de purpură

Paza de noapte contemplă

Ultima sticlă de secărică.

Tată,

Dumnezeu ne caută şi în zilele de lucru

Îngerii şi-au făcut lăcaş

În strigătul meu tăcut.

Încolo, amurgul de iarnă

Este tot roşietic.

Numai Valea Mătrăgunii s-a făcut poem.

Ce să-ţi mai spun tată ?

Prietenii mei stau aproape împăiaţi

Prin morile veacului

Ca într-un poem de Ion Mureşan.

Neamul dumitale a sporit.

Priveliştea lumii este obosită

Popoarele au presimţirile

Unui ger năprasnic

Când şi Dumnezeu se va îmbrăca

În haine groase.

Cum au fost oamenii satului

În această seară de An Nou.

Ce să-ţi mai spun ?

Frunza de nuc a ajuns depărtare

Orizont de Ocean

Unde sângele neamului nostru

Pulsează într-o vreme de purpură.

Eu stau aici, în preajma dumitale

Şi ascult colindul din inima pietrei:

Nici acolo nu-i lumină

Ci-i un staul de hodină.

Sărbătorile Crăciunului, 2013