Există întotdeauna un spaţiu execedentar. Poate fi din
zodii, poate fi din şi de rezervă… Poate fi „Încercarea cea mai grea” nu
de-adevăratelea cumplită, dar trăită până la sânge, la carne şi la oase. Ia să
vedem, cât curaj, câtă determinare, cât rost poţi să ai… „Arde în mine/ arhiva
de rugăciuni nerostite// Scriu parcă/ mă debarasez de materiale inflamabile//
Scriu parcă/ mă dezbrac de haine cuprinse de foc.// Prin cuvintele de foc/ sau
prin focul de cuvinte…” – şi aici mă opresc din a cita, pentru că tocmai mă
aflu pe culmea sublimului!
De la prima
întânire cu Vasile Dan Marchis, îţi dai lesne seama că este un poet categoric
şi deopotrivă nonconformist, despre care recunosc că mi-e destul de greu spre a
scrie… Pentru că există o
forţă intrinsecă, greu de explicat, nici vorbă de definit… Când spui aşa ceva… „Toate cuvintele ard!/
Cum să mai scriu astfel…?/ Văd gramatica destinului/ ca pe un foc cu ardere
completă// Prin arderea completă a cuvintelor/ nu mi-a rămas cenuşă,/ nu mi-a
rămas fum./ Cum să mai scriu la modul elementar.// Arde în mine/ arhiva de
rugăciuni nerostite./ Sunt ca un preot lipsit de cuvinte/ care săvârşeşte
slujba prin semne” (Încercarea cea mai grea).
Fiind vorba de o
carte, cu o consistenţă în diversiune. Avem explicită cât se poate latura
manifest-socială absolut demolatoare: „Dimensiunile crizei”: „Pentru a se putea
descrie/ în cuvinte viabile/ dimensiunea crizei mondiale,/ dicţionarul turor
locuitorilor acestui pământ/ trebuie inclus/ în rândul materialelor
reciclabile…” Superb şi
dându-mi seama că nimic deasupra de asta!
Acolo unde se
produce, cu de înţeleasă durere, revolta perfect justificată: „ Culmea este că/
în al douăsprezecelea ceas/ dezbaterile cu miez politic/ au introdus în
geografie/ nu în istorie/ pădurea furată/ sau tăiată din alte motive//
Geografia manifestându-se fără cuvinte/ pentru a nu se arunca/ pe un teren fără
acoperire declaraţiile,/ a rămas la statutul de vis neîmplinit/ ca pe vremea
potopului// Pe timpul restructurărilor de orice fel/ geografia se menţine
viabilă doar prin cimitire/ când acestea/ sunt etalate prin simple imagini/
fără a fi prezentate în cuvinte/ fiindcă atunci ar putea părea istorie.”
(Geografia fără cuvinte).
Într-o
„Aşteptare” destul de bine-înţeleasă, vine poetul şi spune, aş zice cumva
inconfundabil: „Doamne de sete şi dor/ tot ce mişcă am confundat cu tine/ până
şi izvoarele/ Şi te-ai ascuns în rai să uiţi de mine/ când am confundat cu tine
soarele// Ridică Doamne sentimentul meu/ la puterea ta/ Ca pe toţi
compatrioţii/ să-i poată alinta// Ademenindu-mă spre tine/ să-mi perfecţionez
zborul/ cum prin înviere mi-ai estimat/ tinereţea şi dorul”.
Comuniunea cu
divinitatea este de la sine, fără drept la replică. Are divinitatea expresia
care trebuie. Asocierea între divinitate şi necesitate este relevantă. Prin
elementele esenţiale ale existenţei, dar şi ale înăşării mergând până la
mântuire.
A fi Vasile Dan
Marchis, şi a scrie „Zodii de rezervă”, înseamnă că eşti Poetul. Şi Poezia.
DANIEL MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu