Două poeme de Vasile Dan MARCHIŞ

VIS

Doamne Dumnezeule,

noi ,vagoanele credinţei ,

trecute din orgoliu,

măreţie

şi răutate,

pe o linie moartă,

te vedem ca pe prima şi ultima

locomotivă salvatoare...

De aceea ataşează-te de noi

şi ne scoate pe o linie benefică …

Şi ne permitem să-ţi spunem că

locomotiva fără vagoane nu-i tren…

ÎN PREMIERĂ

Încercând să fac o scriere pe măsura aşteptărilor

credincioşilor, ba şi a ateilor

muza mea mai anostă ca oricând

mă aborda astfel:

*Prin asta unde vrei să ajungi în rai sau în iad?!*

I-am răspuns că

În rai nu-i cazul ,

cum că e de prisos a încadra doar în ultimă instanţă

fericirea în poezie…

Ci vreau să ajung în iad

dar nu ori când şi ori cum…

Fie şi mâine, dar să mă duc pregătit,

cu instrumente de scris

şi cu multă, multă hârtie…

Şi să străbat zi de zi ceas de ceas

ca acum sărăcia, iadul la pas

spre a putea încadra cu lux de amănunte

durerea în poezie…