Am intrat în ceea ce
pentru noi, creştinii din emisfera nordică, poartă numele de Sărbători de Iarnă
(6 decembrie-6 ianuarie) – suita sărbătorilor care debutează cu Sfântul
Nicolae, continuă cu Naşterea Mântuitorului, Revelionul, Sfântul Vasile şi se
încheie cu Boboteaza din 6 ianuarie.
De fapt, nu doar un
amestec de sacru şi profan (sărbători statornicite relativ târziu de tradiţia
creştină), ci şi de intenţii diametral opuse: Pe de o parte necesarul post care
precede marea sărbătoare a Naşterii Domnului din 25 decembrie (medicina zilelor
noastre este tot mai convinsă de însemnătatea postului şi a necontenitei
cumpătări pentru menţinerea sănătăţii, respectiv pentru recâştigarea ei, motiv
pentru care recomandă...foamea!), de cealaltă parte goana turbată a cam tuturor
semenilor creştini şi mai puţin creştini (efectul comercial al globalizării)
după cadouri, poleială şi trebuinţe trupeşti, căci este cu mult mai bine
cunoscută această perioadă ca luna cadourilor decât ca luna sărbătorilor de
primenire sufletească.
N.B.Reportajele realizate în ultimul timp sunt cea mai elocventă
dovadă că pentru tot mai mulţi buni creştini din ţara noastră (cu certitudine
că şi de pe alte meleaguri) sărbătorile trec doar prin stomac: La întrebarea
reporterului care-i diferenţa dintre Crăciun şi Înviere, cele două sărbători
fanion ale creştinismului, toţi, dar absolut toţi intervievaţii dintr-un cătun
au răspuns ca la cartea pântecului că la Crăciun se mânâncă de regulă sarmale
şi afumături, iar la Înviere cozonaci, ouă roşii şi drob de miel!
Tocmai de aceea, chiar din
titlu fac neta distincţie dintre credinţa totală sau substanţială (adaptare după sintagma unamuniană cunoaştere substanţială), aceasta fiind
deschiderea credinţei sincere a umilului spre nemărginirea spirituală, şi
credinţa formală sau aparenţială (de
la unamuniana cunoaştere aparenţială),
respectiv închiderea trufaşului gros la pungă în ipocrizia şi sărăcia lui
sufletească.
Aminteam mai sus de
colajul dintre sacru şi profan. Da, căci preacreştineştile sărbători de iarnă,
la urma-urmei reprezintă preluarea şi prelungirea după o temeinică toaletă a
Saturnaliilor (la început durau o zi, pe urmă mai bine de o săptămână), sărbătoarea
cu fast şi daruri din luna decembrie, pe care romanii o închinau
atotputernicului Saturn, echivalentul zeului Uranus din mitologia greacă.
Noul Testament nu precizează nicăieri nici ziua şi nici măcar luna
în care s-a născut Mântuitorul. (Dacă există, toate celelalte surse nu sunt
numai necanonice, ci şi inautentice, prin urmare extrem de discutabile...) Dar că această zi nu poate să fie 25
Decembrie, data statornicită de tradiţie, ne-o sugerează cât se poate de logic
apostolul Luca în capitolul 2, Naşterea
lui Iisus Hristos, din Evanghelia sa: Păstorii din Betleem, care L-au
vizitat pe Prunc, „stăteau afară în câmp
şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (subl. mea, G.P.), când îngerul Domnului le-a
anunţat Naşterea şi le-a făcut cunoscut semnul după care-L vor cunoaşte: „(...)
veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle”.
Dacă avem în vedere
fenomenul de încălzire globală, ni se impune concluzia justă că vremea în Israelul zilelor noastre, inclusiv
pe perioada de iarnă, este cu ceva mai caldă ca în Palestina antică. Cu toate
astea, iernile în această zonă sunt şi acuma reci şi cu zăpadă, inclusiv cu
furtuni de zăpadă.
Prin urmare, cu atât mai
mult în vechea Palestină luna decembrie era total improprie păşunatului şi rămânerii pe câmp peste o
anumită dată calendaristică, atât pentru animale cât şi pentru păstori.
De unde concluzia absolut
firească: Mântuitorul s-a născut într-o lună de toamnă, cel mai probail la
sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie!
Sighetu Marmaţiei, George PETROVAI
9 dec. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu