Numele
Sarmizegetusa a stârnit controverse, iar unii istorici afirmă că provine din
limba vorbită de daci. Peste 160 de cuvinte din actualul dicţionar al limbii
române îşi au originea în fondul geto-dacic, potrivit unor lingvişti şi
filologi. Multe dintre ele sunt puţin cunoscute publicului larg, sunt
folosite rar, iar altele şi-au schimbat de-a lungul timpului însemnătatea.
Românii au moştenit numeroase cuvinte provenite din fondul lingvistic al
poporului care în urmă cu două milenii a trăit pe actualul teritoriu al ţării,
au fost de părere lingvişti şi filologi renumiţi ca Ariton Vraciu, Ioan Iosif
Rusu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu. Oamenii de ştiinţă au identificat peste 160
de termeni despre care susţin că provin din limba vorbită de geto-daci. Şi
aceasta chiar dacă sunt puţine dovezi că dacii ar fi folosit scrierea, iar cele
existente sunt contestate sau stârnesc controverse. Lingvistul George Pruteanu
a cuvintele autohtone, arhaice, în patru categorii: cuvinte considerate
autohtone de Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”,
cuvinte autohtone care au un corespondent de origine indo-europeană în
albaneză, listate de Ioan Iosif Russu, cuvinte autohtone fără corespondent în
albaneză, listate de I.I. Rusu şi cuvinte considerate autohtone de Ariton
Vraciu. Multe dintre acestea sunt
puţin cunoscute publicului larg. Iată câteva dintre ele: Abeş. Înseamnă „pre
lege, pe cinste, pe credinţă”, afirma Bogdan Petriceicu Haşdeu, în volumul
Etymologicum Magnum Romaniae. „Albanezii şi românii l-au moştenit deopotrivă,
unii în Epir, ceilalţi în Dacia, din substratul ante-roman tracic. Românii
adăugîndu-i prepoziţiunea a = a d, bănăţeanul abeş vrea să zică literalmente:
„ad fidem”. După cum la români cuvântul s-a păstrat numai în Banat, tot aşa la
albanezi nu-l mai conservă astăzi decât dialectul toschic, nu şi cel gheghic”,
informa lingvistul. Aghiuţă. Este numele comic al diavolului, dar ar fi putut
fi folosit ca nume pentru o zeitate a dacilor informa Haşdeu. „O adevărată
analogie pentru tranziţiunea logică „sfânt = drac ” se înfăţişează numai atunci
când un popor îşi schimbă religiunea cea veche pe o alta nouă. Zeii de
mai-nainte scad acum în ierarhie la treaptă de sfinţi mărunţei, sau chiar devin
demoni. Dacă dară tot aşa s-ar fi născut românul Aghiuţă, ar urma atunci nu un
împrumut modern din grecul „sînt”, ci existinţa unui Ag-, ca nume de zeitate,
în panteonul autohton al Daciei. Mitologia dacică, şi cea tracică în genere, e
prea puţin cunoscută. Este sigur însă că la albanezi, posteritate directă a
tracilor, în cântecele lor cele mai vechi, după dialectul gheghic, Ago,
articulat Agoš însemnează „Dumnezeu”. Ague,
sub forma redusă gue, se regăseşte la sârbi cu sensul de element diabolic,
„şearpe”, „balaur”, „drac”, şi se regăseşte tocmai ca un împrumut de la români,
căci nici într-unul din dialectele slavice nu se află. Este dară aproape sigură originea dacică”, afirma
B.P. Haşdeu. Barbă cot. Este un cuvânt de origine dacică, afirma Haşdeu, în
„Etymologicum Magnum Romaniae”. Potrivit definiţiei dată de Lazăr Şăineanu, în
Dicţionarul universal al limbei române, barbă-cot este „un pitic răutăcios cu
statul de o palmă şi barba de un cot; călare pe un iepure şchiop, el cutreeră
lumea sub-pământeană (în poveştile populare)”. Mai este cunoscut sub numele de
„Statu-palmă-barbă-cot”. Burtucă. Înseamnă „copcă, gaură în gheaţa unei ape”. Este
un cuvânt rar, despre care Haşdeu afirmă că provine din limba dacilor. Năsărâmbă.
Înseamnă, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, boroboaţă, farsă,
festă, ghiduşie, glumă, ispravă, năzbâtie, năzdrăvănie, păcăleală, păcălitură,
pocinog, poznă, şotie, ştrengărie, trăsnaie, iar Bogdan Petriceicu Haşdeu îi
plasează originile în fondul lingvistic al strămoşillor noştri. Sarmizegetusa. A apărut în antichitate în
variantele Zarmizeghéthousa, Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege
etc. Potrivit lingviştilor, toponimul ar putea fi unul dacic, dar a fost
păstrat doar în variate forme fonetice ale limbilor greacă şi latină. Potrivit
istoricilor, numele este compus din două părţi zermi (stâncă, înălţime) şi
zeget (palisadă, cetate), iar între date sunt „cetatea de pe stâncă”, „Cetatea
înaltă”, „Cetate de palisade”. Istoricul Vasile Pârvan arăta că numele aşezării indica sacralitatea
acesteia, faptul că Sarmizegetusa era o cetate a regilor. Jilţ (jelţ). Provine
din cuvântul dacic sil, afirma Haşdeu, şi însemna pârâu. „Jelţ, această
caracteristică denumire curat olteană a păraielor, pe care în deşert o veţi
căuta în restul Munteniei, în Ardeal sau în Moldova, ne oferă o formă
modernizată a cuvântului. Nu mai departe decît în secolul XVI se zicea încă
jilţ, pe când tot atunci Jiul se chema Jil. Astfel vorba dacică sil, devenită
jil printr-o lege de preferinţă a fonetismului român, trăieşte pînă-n momentul
de faţă în Oltenia, şi-apoi numai acolo, în deminutivul jilţ, contras din
jiluţ”, scrie Bogdan Petriceicu Haşdeu. Lista cuvintelor cărora lingviştii
le-au atribuit origini dacice cuprinde următorii termeni: A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia,
aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă. B:
baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat,
bălan, balaur, beregată, boare, bordei,
bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget,
burghiu, burlan, burtă, burtucă, burtuş,
butuc, butură, buză. C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară,
cioban, cioc, ciocârlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ,
cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură, D: darari, daş, dărâma,
deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc, doină, don, dop,
droaie, dulău. F: fărîmă. G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară,
ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gîde, gîdel, gordin, gorun, grapă,
gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă. H: hojma. I: iazmă, iele. Î:
încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema. J: jilţ. L: leagăn, lepăda,
lespede, leşina. M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mărcat,
mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş,
moţ, mugure, munună, murg, muşat. N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian. O:
ortoman. P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea. R: raţă, ravac,
răbda, reazem, ridica, rîmfă, rînză. S: spânz, stăpân, stărnut, sterp, stejar,
steregie, stână, străghiată, strepede, strugure, strungă, sugruma, suguşa,
şale, şiră, şopârlă, şoric, şut, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure,
sîmvea, sarbăd, Sarmisegetuza. T: tare, traistă, tulei, Ţ: ţap, ţarc, ţarină,
ţăruş, ţundră, ţurcă. U: uita
(a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare. V: vatră, vătăma, vătui,
viezure, viscol, Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgîria, zgârma, zimbru
zîrnă. Toponimele arhaice De asemenea, din fondul lingvistic al strămoşilor
noştri fac parte, potrivit unor istorici, toponimele: Alutus, Aloutas – Olt,
Amutrion, Amutria – Motru, Argessos, Ordessos – Argeş, Crisus – Criş,
Hyerassus, Tiarantos, Gerasus, Seratos – Siret, Istros, Donaris – Dunărea,
Maris, Marisos – Mureş, [B]useos – Buzău, Naparis – Ialomiţa, Patissus,
Pathissus, Tisia – Tisa, Pyretus, Pyretos, Pyresos, Porata – Prut, Rabon – Jiu,
Samus – Someş, Sargetia – Strei, Tyras – Nistru, Tibisis – Timiş. Azizis,
Acmonia, Acidava, Albac, Altinum, Ampelum, Bersovia (Berzobis), Degis —
antroponim, Dicineus — antroponim, Decebalus—antroponim, Dierna, Dinogessia,
Ditugentus — antroponim, Durpaneus — antroponim, Drobeta,— „Turnu
Severin", Tapae, Tur(i)dava, Scorylo, Siosto, Potaissa, Sacidaba şi multe
altele. Conform unor istorici
medievali, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar din vremea
lor s-au păstrat aproape 80 de denumiri dace de plante.
Daniel Guta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu