Vom prezenta, pe scurt, pe autorii
loviturii de stat şi ai preluării puterii, începând cu ziua de 22 decembrie
1989. Sunt şi omisiuni.
1. Iulian Vlad. Evreu. General. Şef al Departamentului Securităţii
Statului, din timpul regimului Ceauşescu, până pe 31 decembrie 1989.
2. Silviu Brucan (Brukner). Evreu bolşevic care prin presa vremii de
după 23 august 1944 întreţinea cultul dictatorial al Anei Pauker şi a trimis în
puşcării şi la Canal
elitele românilor. Ataşat atât bolşevicilor evrei aduşi în România pe tancurile
Armatei Roşii, cât şi urmaşilor acestora, fapt ce reiese cu uşurinţa din
activitatea sa de coordonator în procesul de preluare a puterii politice, în
luna decembrie 1989, de către aceştia şi în cadrul Guvernului Petre Roman. “Mie
mi s-a părut, mărturiseşte Mihail Şora, ministrul învăţământului, 1989-1990, că
întotdeauna, Brucan a avut mai multe orientări, în funcţie de interes. Când am
ajuns eu ministru, Brucan era, oficial, doar un fel de consilier. De fapt avea
o influenţă imensă, făcea figura unei eminenţe cenuşii” (Toma Roman-jr., Mihai
Şora, Roşu de Paris(II), www.plai-cu-boi ,
10/31/05).
3. Victor Stănculescu. (Absolvent al liceului evreiesc?). General în
regimul Ceauşescu. Numit de Ceauşescu la conducerea Ministerului Apărării în
locul ministrului Milea, care încetase din viaţa, în condiţii încă neelucidate.
Până la 27 decembrie, 1989, prim-adjunct al ministrului apărării naţionale. Ministru
al economiei naţionale, 1989-1990. Ministrul Apărării, în 1990-1991.
4. Teodor Brateş. “- La
Televiziune a apărut Teodor Brateş, ginerele călăului
Nicolschi din perioada dictaturii urmaşilor lui Cain, alături de Petre Popescu
şi George Marinescu, transmiţând o stare de groază în toată ţara. Potrivit
acestora, în Bucureşti nu erau decât terorişti şi securişti, care atacau şi
ucideau, arabi plătiţi ca să ucidă, erau otrăvite apele, aruncate în aer
uzinele termice şi barajul de la Dâmbul Morii , etc.” (Ieronim Hristea, De la
steaua lu David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti
2004). Numai neadevaruri, dar care erau de natură să provoace un razboi civil.
Şi alţii, de la
Televiziune , pe care îi ştim cu toţii.
5. Cazimir Ionescu. Evreu. Pe 22 decembrie la Televiziunea Româna :
“O coloana blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti, pentru a ocupa
punctul atomic, rafinăria, rezervele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu
căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta
lumii.” In pragul haosului, panicii şi a războiului civil.
6. Cico Dumitrescu, contraamiral. Evreu. Tot pe 22 decembrie, tot de
la televiziune, panica pe români, cu acţiunile teroriştilor.
7. Ion Iliescu. Bunicul după tată a fost Vasili Ivanovici (botezat
Ilici), evreu rus, bolşevic, puşcăriaş, fugit din Rusia, urmărit de poliţia
ţaristă. Şi-a schimbat numele în Iliescu, probabil pe la 1900. Alexandru
Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu), băiatul cel mare al lui Vasili, s-a căsătorit
în anul 1929 cu Maricica, o ţigancă bulgăroaică, din neamul căldărarilor,
analfabetă, care vorbea prost româneşte şi care este adevărata mamă a lui
Ilici.
Ilici s-a născut la Olteniţa , la 3 martie
1930, an în care Alexandru Iliescu a fugit în Rusia, unde a stat până în
1935-1936.
Maricica, mama adevărată a lui Ilici,
moare n 1932, fiind înmormântată la
Olteniţa (atenţie la diversiunea cu Maria Ivănuş din
Bucureşti, care nu era mama lui Ilici).
În 1940 Alexandru Iliescu s-a
căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, soră bună a mamei lui Ion Cioabă
din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţi vitregi ai lui
Ilici (Mircea şi Crişan, veri primari ai lui Cioabă). Unul a fost ataşat
militar al României la Moscova ,
iar celălalt director adjunct la
IRSOP.
Însuşi Ion Cioabă a recunoscut,
într-un interviu dat cu puţin timp înainte de a muri, că el şi preşedintele
Iliescu erau veri.
Ilici Iliescu, la recepţiile lui
Ceauşescu, nu se ducea cu soţia sa, Nina Bercovici, ci cu Mariţa, mama vitregă.
(Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara
Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454. Ieronim Hristea a preluat frazele de mai
înainte din cartea lui Vladimir Alexe, Ion Iliescu - biografie secretă).
Nu punem în discuţie dragostea unor
tineri, indiferent de originea lor etnică, ci evidenţiem originea bolşevică a
lui Ion Iliescu. Dar pentru că bolşevicii la care ne referim sunt evrei, se
impune şi precizarea apartenenţei lor etnice. Aşa cum există pe lumea aceasta
români, francezi, englezi, germani, italieni, ruşi, etc. şi atunci când sunt
corecţi şi când au săvârşit fapte reprobabile, tot aşa există şi evrei. Numai
că oculta evreiască acţionează cu ameninţări, atunci când se precizează
cuvântul evrei pentru cei care au săvârşit fapte reprobabile.
Revenind la Ion Iliescu , se poate
constata că se trage dintr-o familie de evrei din Rusia şi că din cei cinci
bărbaţi, patru au trăit mai mulţi sau mai puţini ani în Rusia, respectiv, în
URSS. Ion Iliescu şi-a făcut studiile universitare la Moscova , unde ajunge cu
sprijinul Anei Pauker.
Unul din fraţii lui după tată, a fost
ataşatul militar al României la
Moscova.
Tatăl lui Ion Iliescu, Alexandru
Iliescu, kominternist, a participat la Congresul Partidului
Comunist din România, din 1931, din localitatea Goricova, de lângă Moscova.
Rezoluţia acestui congres cerea dezmembrarea României. La acest congres tatăl
său devine membru al Comitetului Central. Ion Iliescu nu şi-a dezamăgit tatăl,
contribuind, în 1990, la blocarea Reîntregirii României.
Eftimie Iliescu, fratele lui
Alexandru Iliescu, unchiul lui Ion Iliescu, ofiţer de securitate, a participat
la crimele împotriva poporului roman, ca adjunct al lui Alexandru Drăghici,
ministrul de interne.
Soţia lui Ion Iliescu este evreică.
Alături de cei patru bărbaţi, a fost al cincelea element de siguranţa, pentru
cei care au investit din punct de vedere politic în Ion Iliescu.
Ion Iliescu a avut strânse legături
cu familia Valter Roman.
A fost numit, la 26 decembrie 1989,
preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, la 13 februarie 1990 preşedinte al
CPUN. Din 20 mai 1990, preşedinte al Republicii.
8. Petre Roman. Evreu. Tatăl său, Valter Roman, adus pe tancurile
sovietice, pentru implantarea bolşevismului în România. Petre Roman a fost
numit prim-ministru, 26 decembrie 1989-28 iunie 1990, apoi, după alegeri, tot
prim - ministru, 20 mai 1990-26 septembrie 1991. Petre Roman se plânge că
Parlamentul nu i-a fost favorabil la toate legile depuse în legătură cu
agricultura. Constată că în urma acestui fapt agricultura arată jalnic,
neproductivă-prin parcelarea pământului, prin abandonarea, nelucrarea
terenurilor agricole, care au ajuns în paragină, de izbelişte, prin
desfiinţarea unor unităţi viabile, aşa, asociaţiile agricole - Cooperativele
agricole de producţie, fostele Gospodării agricole colective. Vicleană ocolire.
Nu faptul că ţăranii şi-au primit pământul confiscat de regimul comunist
înapoi, desigur în suprafeţe mai mici sau mai mari, după cum le-au avut, a dus
la un dezastru absolut în agricultură, ci confiscarea mijloacelor de producţie.
Ţăranii, când au fost obligaţi să intre în gospodăriile agricole de producţie,
au fost obligaţi să predea acestor unităţi socialiste şi animalele, plugurile,
tractoarele, batozele şi alte mijloace de producţie. In 1990, pe lângă pământ,
le reveneau de drept şi mijloacele de producţie. Nu li s-au restituit. Ţăranul
român s-a văzut în faţa pământului doar cu braţele. Lovitură criminală.
Sărmanul şi-a cumpărat cazmale şi a început să lucreze. Şi-a cumpărat câte un măgar,
şi-a cumpărat un mânz şi a lucrat tot cu braţele, până mânzul s-a făcut cal de
tracţiune. Ca să are cu tehnica moderna agricolă, care nu i s-a restituit, de
fapt i s-a confiscat a doua oră, plătea cu produse agricole şi rămânea flămând.
Dar nici atunci nu i se ara tot pământul şi se striga împotriva lui că nu e în
stare să fie ţăran, să-şi lucreze tot pământul. Dar el dovedise cu vârf fi
îndesat, de mii de ani, că el este ţăran, agricultor. Iar până la 23 august 1944, a fost factor de luat
în seamă la stabilirea preţului grâului în Europa, uneori chiar el făcea preţul
grâului european. A trebuit să vina o mâna de bolşevici evrei din Rusia, după
23 august 1944, la putere în România, să lovească de moarte ţărănimea româna,
iar urmaşii lor, din decembrie 1989, să lovească iar, tot de moarte, aceeaşi
ţărănimea română. Nerestituirea uneltelor agricole şi în consecinţă
incapacitatea ţărănimii române de a-şi lucra pământul, pentru prima data în
existenţa ei multimilenară, a fost programată. A apărut pământ nelucrat şi
foametea în mediul ţărănesc şi în toată ţara. Cumpărătorii străini, dar şi
politicienii profund certaţi cu moralitatea faţă de propria ţară, după un timp,
au invadat satele României, cumpărând pământ pe sume de nimica. Probabil şi
finanţarea, din exterior, a unor cetăţeni români de alta etnie, pentru a
cumpăra cât mai mult pământ. Tot acest pământ va fi naţionalizat, fără
despăgubiri. Noii proprietari şi-au scos cu vârf şi îndesat preţul dat. Dacă
ţăranilor li s-ar fi restituit mijloacele de producţie, cu acestea ar fi arat,
semănat şi recoltat tot pământul, ca pe vremea gospodăriilor socialiste de producţie
şi fiecare ţăran ar fi beneficiat proporţional cu suprafaţa pământului său. Întreaga
agricultură a ţării era mecanizată şi irigată. Politicieni pentru care nici o
pedeapsa nu ar fi fost prea mare, ziarişti, reporteri TV se întreceau să râdă
de agricultorul român. Fabrica de tractoare ar fi fost subvenţionată de către
toţi ţăranii din România, cu o mică parte din veniturile lor şi nu ar fi fost
falimentată din lipsă de cumpărători de tractoare. Localităţile rurale, cele
mai multe, de la câmpie, în câţiva ani îşi vor fi împrospătat utilajele mai
vechi cu altele noi, fenomen normal, într-o ţară condusă pentru binele ţării.
In felul acesta România nu ar fi fost depopulată, tot programat, tinerii
locuitori ai satelor având de lucru la ei acasă. Şi la drept vorbind, Fabrica
de tractoare din Braşov şi Semănătoarea - de combine, din Bucureşti, ar fi
trebuit să devină proprietatea ţărănimii române, reprezentată printr-o
asociaţie pe ţară. Soluţii pentru progresul României au fost, dar nu s-a vrut
aşa ceva.
România a fost jefuită şi de
finanţele sale, a fost lovită şi pe plan industrial, negându-i-se orice
capacitate performantă industrială, ceea ce s-a văzut că nu e adevărat. Complexele
industriale, din clipa vânzării lor, au funcţionat la parametri concurenţionali
internaţionali. Modernizarea a fost si este un proces continuu. Industria
petrolului, cu toate fabricile aferente, complexele energetice nucleare, cu
toată capacitatea industriei româneşti de a fabrica în ţară utilajele necesare,
producerea de apa grea, industria de elicoptere, construirea de nave maritime
şi altele si altele.
În legătură cu alcătuirea Guvernului
provizoriu, Petre Roman scrie: „...eu n-am propus decât două persoane, pe Gelu
Voican şi pe Mihai Drăgănescu, numiţi amndoi viceprim-miniştri, aşadar
colaboratorii mei cei mai apropiaţi. Cât despre Mihai Drăgănescu, el era prieten
cu tatăl meu”. (Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Paideia, 2000, p.
112).
10. Mihai Drăgănescu. Evreu. Viceprim-ministru, din 26 decembrie 1989.
11. Mugur Isărescu. Evreu. După Revoluţia din decembrie 1989, a fost titularizat la Ministerul Afacerilor
Externe. Trimis diplomat la Ambasada României în Statele Unite ale Americii.
Din septembrie 1990, Guvernatorul Băncii Naţionale a României.
12. Ioan Aurel Stoica. Evreu. Ministru al industriei construcţiilor de
maşini,
13. Nicolae Militaru. Evreu. General. Ministrul Apărarii, 1989-1990.
14. Sergiu Celac. Evreu. De reţinut informaţia: „în arhive se
descoperise că tatăl lui Celac, angajat la Consiliul de Stat al Planificării în anii 50,
furnizase jenente pentru şeful DIE, în Gardianul, 15 informaţii strategice
consilierilor sovietici. Sergiu Celac era. translatorul lui Ceauşescu” (Emil
Berdeli, Microfoanele din dormitor au dezvăluit şi situaţii aprilie, 2004).
Ministru de externe, 26 decembrie 1989-28 iunie 1990. Ambasador la Londra , 1990-1996, din 1991
acreditat şi la Dublin ,
cu reşedinţa tot la
Londra. Guvernul Petre Roman şi preşdintele Ion iliescu, au
blocat Reîntregirea Romaniei. Poziţia Guvernului Petre Roman a fost exprimată
public, fără echivoc, de ministrul de externe Sergiu Celac: „Ministrul de
externe de atunci, al României, declară Agenţiei FRACE PRESS că Podul de flori
constituie o iniţiativă particulară. Adică e problema lui Gheorghe Gavrilă
Copil şi atât? Cutremurătoare opinie, din partea unui membru al guvernului!”
(Gheorghe Gavrilă Copil, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, Editura Dacia
Eternă, Bucureşti, 1999, p.33. Cartea deconspiră, pe bază de documente,
anexarea Revoluţiei Române şi a Podului de flori, de către casnicii Moscovei.
Poate fi accesată pe internet la http://www.agero, la rubrica Istoria României, în
cadrul titlului Dragi romani din R. Moldova veniţi cu noi în Uniunea Europeană,
lawww.curaj.net şi la http://www.miscarea.com, la rubrica De peste Prut.
15. Mihai Chiţac. Evreu. General-locotenent. Ministru de interne,
1989-1990.
16. Moldoveanu Ioan Jean. Evreu. General-locotenent. Adjunct al
ministrului de interne şi şef al Inspectoratului General al Poliţiei,
1989-1990.
17. Dan Marţian. Evreu. Studii superioare la Moscova. Lector la
Ştefan Gheorghiu. Apropiat al lui Ion Iliescu.
În 1990, preşedintele Camerei
Deputaţilor.
18. Alexandru Bârlădeanu. Evreu. Impus de Moscova, la Bucureşti , în 1947, ca
secretar general al guvernului de atunci.
În 1990, preşedintele Senatului.
19. Adrian Severin. Evreu. Ministru de stat pentru reformă şi relaţiile
cu Parlamentul, 1990-1991, Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru privatizarea
şi Dezvoltarea întreprinderilor Mici şi Mijlocii, 1991-1992.
20. Corneliu Bogdan. Evreu. Angajat de Ana Pauker la MAE ca director. Din 26
decembrie 1989, ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor
externe.
21. Teodor Stolojan. Tatăl său, la studii în URSS, a venit însurat cu o
cetăţeană sovietică. (evreu,numele adevărat - STOLL )
Ministru de finanţe, 1990-1991.
Prim-ministru, 1991-1992.
22. Eugen Dijmărescu. Evreu. Ministru al economiei şi finanţelor, 1991.
23. Mihai Şora. Prieten din tinereţe cu Miron Constantinescu, cu Benno
Hechter, fratele lui Mihai Sebastian s.a. La studii în Franţa, unde, în 1938
devine membru al partidului comunist francez, partid membru al Kominternului.
Angajat, în 1948, de către Ana Pauker, la Ministerul de Externe. Admiraţia pentru Ana
Pauker nu a reuşit să şi-o disimuleze nici in anul 2005: ,,Ministrul de externe
nu era Ana Pauker? Ba da, am cunoscut-o personal. Era o persoană dură, puternică,
dar bine mobilată intelectual. Cred că era singura din conducerea PCR din acel
timp, care putea vorbi coerent şi, relativ, logic, bineînţeles după „logica”
lor. Cunoştea foarte bine limba română, vorbea foarte corect, spre deosebire de
alţi activişti, mai ales că mulţi erau de „import”, ajunşi în MAE” (www.plai-cu-boi ), 10/31/05, Toma Roman jr.,
Mihai Şora, Roşu de Paris, II, p. 1). Din 26 decembrie 1989, ministrul
învăţământului.
24. Victor Babiuc. Evreu. Expert la Comisia Constituţională ,
1990. Ministru de justiţie, 1990. Ministru de interne 1991-1992.
Dacă vreunul din cei nominalizaţi ca
evrei, nu este evreu, în locul lui se pot aduce zece nume de evrei din înaltele
structuri guvernamentale şi din alte instituţii. Si chiar de sub directa sa
conducere. Sau condus de către aceştia şi de către alţii.
25. Sergiu Nicolaescu. Dar acesta este român, cu o creaţie
cinematografica de excepţie, de autentic patriotism. Exista o explicaţie.
Sergiu Nicolaescu este nepotul generalului Cambrea, comandantul Diviziei Tudor
Vladimirescu, formată şi instruită în URSS de Ana Pauker. Beneficiarul
regimului Ana Pauker-Silviu Brucan? Sergiu Nicolaescu. În anul 1947 era în prag
de absolvire a Şcolii de Ofiţeri de Marina! Acum are loc un moment periculos
pentru destinul tânărului Sergiu Nicolaescu. Tatăl sau e arestat, ajunge la Canal. Intreaga
securitate română căzuse în mâna evreilor. In urma arestării tatălui său, este
sfătuit să se interneze în spital şi neprezentându-se la examene, a rămas fără
Şcoala de Ofiţeri de Marină. Securiştii evrei nu-l abandonează, dar nici Sergiu
Nicolaescu nu-i va părăsi niciodată. Termină o facultate tehnica şi ajunge
inginer. A lucrat nu oriunde, ci în întreprinderile Ministerului Apărării, în
Departamentul Special, în 1954 fiind director la una din acestea. Nu a fost
invitat să fie si ofiţer de securitate, nici nu a solicitat aşa ceva, dar trăia
în chiar mediile inteligenţei şi puterii politice evreieşti. Cu aceştia ajunge
să acţioneze în Decembrie 1989 la înlăturarea şi împuşcarea lui Nicolae
Ceauşescu şi la consolidarea regimului iudaic post decembrist. KGB-iştii
bolşevici de după 23 august 1944, rudeniile, urmaşii acestora, preiau din
Decembrie 1989, toate frâiele puterii politice, precum cei de după 23 august.
Jocul la doua capete, KGB-MOSAD, sau,
mai cuprinzător spus, KGB-evreimea internaţionala, este de notorietate publica.
Pentru Sergiu Nicolaescu, cel mai
mare om politic este Silviu Brucan. Această opinie şi-a exprimat-o cu
claritate, în ultimii ani, de mai multe ori.
Addendum
la cazul Anei Pauker
Terorism
evreiesc în România
,,În 1915 (în timpul neutralităţii
noastre), agentul CĂTĂRĂU, basarabean, organizează faimosul atentat cu bombe
împotriva Episcopiei ungare de la
Hajdudoros (catolică), cu scopul de a provoca un conflict cu
Austro-Ungaria, forţând România să iasă din neutralitate. Ana Rabinsohn
organizează, împreună cu GOLDSTEIN, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe
Dimitrie GRECEANU, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean. GOLDSTEIN
e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia. După
reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana PAUKER revine în
România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi
condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în urma intervenţiei
ministrului Germaniei la
Bucureşti , FABRICIUS (alianţa germano-rusă, după pactul din
23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl
luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei. Ana PAUKER este lipsită de cultură,
n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent
de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie
fără limite, luxoasă, de o cruzime animalică, isterică şi imită pe Caterina a
II-a chiar în aventurile amoroase. Putea demonstra prin politica sa, faptul că
era înainte de toate patriotă sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia
erau mai importante decât teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile
românilor, pe care îi ura în mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă.
Sentimentul care a dominat intrigile sale politice a fost ura, acea ură care
servea atât de bine scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea
atât de mult, în calitate de „dictator delegat” (Gh. Buzatu, România cu şi fără
Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 291-292, 296).
Gheorghe Gavrilă Copil
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu