Se spune
(și unii chiar cred) că fără
partide viața politică ar fi tare
neinteresantă, asta deoarece ele sunt sarea și piperul luptei democratice (sic!) pentru puterea în
stat, iar mai apoi, după înșfăcarea
puterii, pentru asigurarea normalității în toate sferele de activitate ale respectivei nații, printr-o formulă de cârmuire în conformitate cu
principiile constituționale și, în același timp, adecvată momentului concret istoric (guvern
politic, militar, de uniune națională
sau tehnocratic).
Nimic
mai fals! Pentru asta n-avem decât să ne aruncăm ochii în ograda politică a
basarabenilor, pe urmă în cea a americanilor. În Basarabia, funcția de președinte
i-a revenit prorusului Igor Dodon. La fel de bine putea să câștige proeuropeana și unionista Maia Sandu. Numai că, se afirmă în presa
germană și pe internet, prin
aranjamentele de culise dintre apuseni (americani, nemți, francezi) și ruși,
zarurile au fost aruncate în favoarea Dodonului (vasăzică Basarabia luată
românilor printr-un al doilea pact Ribbentrop-Molotov). Ceea ce înseamnă că,
într-o formă edulcorată, a funcționat
de minune principiul stalinist: Cu adevărat important este cine și cum numără voturile!
Potrivit
inflexibilelor legi ale democrației
aparențiale, toate celelalte
auxiliare (număr de voturi, proteste, comentarii) sunt chestiuni de resortul
statisticilor din care nu te alegi cu nimic folositor și al istoriei din care tot mai puțini vor să învețe ceva. Cel puțin în aceste prozaice vremuri ale lui „Ce-i în mână nu-i
minciună” și „Nu da vrabia din
mână pentru cioara de pe gard”...
Așadar, Maia Sandu pierde după victoriile înregistrate în
Chișinău și diaspora nonrusească, iar Igor Dodon devine câștigătorul perdant din punct de vedere substanțial-valoric, prin votul inerțial-cantitativ al unora ca găgăuzii (ăștia l-au votat în halucinanta proporție de 99%), dar mai ales prin definitiva sentință dată în faza preelectorală de sforarii amintiți.
Alegerile
prezidențiale din Statele Unite sunt
mult mai ilustrative în ceea ce privește găselnița votului popular și făcătura numită democrație. Că de, dacă basarabenii au scuza unei democrații în faza de lapte, americanii se mândresc cu democrația lor matură și de prim rang, pe care se grăbesc s-o impună acolo unde
constată abateri de la vrerea lor internațională.
Ei bine,
nu numai că cei doi competitori și-au administrat nenumărate lovituri la gioale pe durata
campaniei, dar finalul a fost de-a binelea năucitor în ceea ce privește concretețea antidemocratică a sforăriilor cu pretenții suprademocratice: Hillary Clinton (tusea actualei
politici americane) obține de la
alegători cu un milion de voturi peste cele ale rățoiului Donald (junghiul aceleiași politici), dar votul în sens invers al electorilor fac
din învingătoare o învinsă și
din învins un învingător!
Mai poți vorbi de democrație acolo unde votul a 270 de electori din totalul lor de
538 se dovedește mai tare decât voința liber exprimată a unui milion și ceva de alegători? Eventual de electorocrație, o combinație americano-miștocărească între plutocrație și trebuie să faceți ce vor mușchii
electorilor...
N.B.:
După victoria socialiștilor din
Bulgaria și a Dodonului din
Basarabia, la care se adaugă conjuncturala legătură sentimentală dintre
bordelurile politice moscovite și
budapestane, unii români văd numai roșu la granițele României (a nu se uita de roșul pesedist de după parlamentare), situație – zic ei – asemănătoare cu aceea din preajma celui
de-al doilea război mondial, cînd țara a fost sfâșiată de neprieteni, dar cel puțin a avut parte de o personalitate ca mareșalul Ion Antonescu. Iar eu spun că roșul exterior este mai puțin primejdios ca cel interior, atâta timp cât ungurii și bulgarii ne sunt parteneri în structurile
euro-atlantice (chiar formal, dar tot este un angajament de nerecurgere la forță între membrii respectivelor structuri) și atâta timp cât Rusia este într-un iremediabil declin
(tot mai multe proteste împotriva lui Putin și a ciracilor lui putrezi de bogați, agravarea problemelor rusești după demararea sancțiunilor economice, reducerea lentă dar continuă a
numărului de locuitori etc.), fapt care face cu adevărat din ea un colos cu
picioare de lut. Zbârlirile sale belicoase aduc mai mult cu zvârcolirile unei
bestii încolțite decât cu
avertismentele unei mari puteri...
Revenind
în ograda noastră, cred c-ar trebui să fim mai mult de oleacă neliniștiți că
P.S.D.-ul este la un pas de câștigarea
parlamentarelor (în toate sondajele de opinie are peste 40%). De ce spun c-ar
trebui să fim cu ochii în patru? Pentru că A.L.D.E., acest colac de salvare
politico-demagogic al penalilor și traseiștilor
poate obține 7%, așa că – după redistribuire – cele două formațiuni încumetrite ar avea posibilitatea să formeze
guvernul.
Știm cu toții
cît de vinovate sunt absolut toate partidele pentru crucificarea României
postdecembriste. Dar partea cea mai consistentă de vină îi revine lui Ion Ilici
Iliescu și Partidului Social
Democrat, acel P.S.D. ieșit din
F.S.N. (Frontul Salvării Naționale),
care a creat ticăloasa tagmă a baronilor (ce naiba au ăștia cu noblețea?) și
ai cărui membri continuă să facă zid în jurul penalilor cu moț, astfel că mulți dintre aceștia deja sunt cu un picior în noul șparlament.
S-a mers
atât de departe cu nerușinarea
sfidătoare, încât Marian Vanghelie, subanalfabetul pe care Adrian Năstase îl
aprecia pentru faptul că-i în stare oricând „să adune pe un stadion 10.000 de
oameni”, le-o tuflește în față adversarilor politici că nu știu nici măcar să fure, iar Victor Ponta acuză unul din
partide că a furat mai mult ca P.S.D. Să mai spună cineva că gura păcătosului
nu rostește adevărul...
Evident,
într-un atare climat profund imoral, noii membri ori se dau pe brazdă, ori sunt
îndepărtați. Păi cum altfel,
când din totdeauna omul cinstit a fost privit de ticăloși cu un dispreț dușmănos!
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
16 nov. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu