Spre nemurire muritorii cată...
Motto:
În om
murirea coexistă
cu-ndivinata
nemurire,
ca după
moarte s-aibă parte
de-a vieții dreaptă cumpănire.
Întreaga
dramă existențială a omului se
derulează în trei mari acte, fiecare dintre ele cu întrebările specifice
(întrebări rămase fără răspunsuri logic acceptabile, cu toate că sunt de-o
vârstă cu omenirea rațională):
1)Nașterea sau apariția existentului, implicit a vieții, cu sâcâitoarea și, aparent, interminabila dispută dintre creaționism și
evoluționism este primul act al
dramei. Cu următoarele trei precizări, adevărate pietre de moară, pe care și cu alte ocazii (vezi recentul articol Că este sau nu este omul de acord, Dumnezeu
există la modul absolut!) le-am atârnat de gâtul evoluționismului:
a)În
urmă cu mai bine de un secol, chimistul și biologul francez Louis Pasteur a dovedit experimental
că „viața nu poate să provină decât
din viața preexistentă” și de-atunci, cu toate eforturile depuse de adversari,
nimeni n-a putut să demonstreze că lucrurile stau altminteri.
b)Înșiși evoluționiștii
admit că șansa de formare din
întâmplare a unei molecule proteice în „supa organică” este de unu la 10
ridicat la puterea 113 (1 urmat de 114 zerouri). Adică ceva cu totul și cu totul neglijabil, matematicienii admițând că poate fi considerat „niciodată realizabil” orice
eveniment cu șansa de unu la 10
ridicat la puterea 50 (1 urmat de 51 de zerouri). Unde mai punem faptul că
pentru buna funcționare a
celulei vii sunt necesare circa 2000 de proteine, că fiecare celulă este în
sine o lume (numără până la 200.000 de miliarde de molecule) și că instrucțiunile înscrise în ADN-ul unei singure celule ar putea
umple o mie de volume, cu 600 de pagini fiecare!
În
paranteză fie spus, organismul nostru conține peste 100.000 de miliarde de celule, fiecare dintre
ele funcționând aidoma unui oraș fortificat (ordinea este asigurată de un „guvern central
genetic”), viața noastră și a tuturor formelor viului fiind rezultatul fenomenalei
colaborări dintre ele în cadrul organelor și sistemelor care alcătuiesc entitatea.
c)Deoarece
formele de viață se reproduc numai
potrivit speciei lor (mutațiile
sau variațiile în jurul unei
medii nu sunt decât varietăți
în interiorul speciei, nicidecum transformări în altă specie) și deoarece formele de viață foarte complexe apar brusc și pe deplin dezvoltate, iar între familiile biologice nu
s-au descoperit verigi intermediare, toate acestea ne obligă să respingem ca
nefondată teoria oamenilor-maimuțe. Da, căci aidoma tuturor speciilor, oamenii s-au
reprodus și continuă să se
reproducă numai în cadrul și
potrivit speciei din care fac parte, oricît de largă ar fi paleta varietății lor naturale (forma craniului, înălțimea, culoarea etc.). Spun „varietăți naturale” pentru a le deosebi de „varietățile artificiale”, acele monstruoase creații ale ingineriei genetice, care – prin nechibzuința preaștiințificilor ce-și vâră nasul unde nu le fierbe oala – pot fi o serioasă
problemă pentru întreaga specie umană.
2)Al doilea act al dramei omenești îl reprezintă existența propriu-zisă (viața conștientă
de finitudinea ei), dimpreună cu toate acele întrebări despre lume, societate și gândire, care – funcție de instrumentele utilizate (observație, experiment, raționament), de scopul urmărit și de răspunsurile oferite – se constituie în marile
compartimente ale activității
umane: religie, filosofie, știință, artă.
Evident,
este actul cel mai întins și,
totodată, cel mai consistent al omenirii la capitolul realizări teoretice și practice. Da, căci conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, direct sau indirect, tot
omul (până și truditorul cu brațele) are ca scop „nemurirea” aparențială încă de-aici, din timpul rău și bolnav în care urmașii lui Adam au fost pedepsiți de Dumnezeu să-și târâie zilele îmbibate cu suferință, iluzii și speranțe:
cei mai mulți aspiră la nemurire
prin intermediul familiilor (forma cea mai veche, cea mai simplă, dar și cea mai mitologic-imprecisă de neuitare a înaintașilor consângeni pe cale orală sau cu ajutorul
documentelor), unii prin fapte și
ziceri memorabile (înainte martirii și eroii, astăzi vedetele și campionii), iar alții (geniali reformatori, gânditori, artiști și
cercetători) dobândindu-și cu vârf și îndesat dreptul la nemurire în memoria colectivă a
omenirii.
3)În sfârșit, cel de-al treilea act al dramei omului îl constituie
moartea. Cum spuneam, omul are conștiința
sfârșitului său („Toți oamenii sunt muritori”, „Nașterea nu este obligatorie, însă-i musai a muri”, „C-o
moarte toți suntem datori”
etc.), fapt esențial care-l
deosebește de toate celelalte viețuitoare și-i
înalță viața la rangul de existență.
Dar
oricât ar fi el de înțelept și, ca atare, de pregătit pentru moarte („Nu credeam
să-nvăț a muri vreodată”, ne spune
Eminescu), totuși, din
pricina acelei instinctive cramponări de viață, ce taina viului îngroașă, nu-i cu putință să nu simtă fiori când ceasul din urmă se apropie.
Poate că au dreptate cei care susțin că adevăratul motiv al groazei omului nu-l reprezintă
sfârșitul său fizic, ci
nepătrunsa veșnicie ce urmează
pentru esența lui spirituală...
De unde
necontenitele exerciții de
imaginație, cu conținut mitologico-religios și filosofic
privind începuturile lumii, infinitatea existenței, misterul de nepătruns al vieții și moartea,
toate constituindu-se în însăși
coloana vertebrală a culturii universale. Foamea permanentă a anticilor de
nemurire, i-a îndemnat să-și
populeze mitologiile cu zei, ființe supranaturale, zămislite de imaginație după chipul omului și, de regulă, dăruite cu toate slăbiciunile lui (invidii,
răzbunări, adultere etc.), dar – așa cum se cuvine în chestiuni de acest gen – înzestrate cu
tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
De
subliniat că nu toți zeii
popoarelor antice locuiau în ceruri, adică dincolo de înrobitoarele coordonate
spațio-temporale impuse omului și întregii vieți de pe pământ (bunăoară, muntele Olimp era lăcașul lui Zeus și al anturajului său zeiesc, excepție făcând Hades cu ai lui, care – aidoma egipteanului
Osiris – era stăpânul lumii subpământene), după cum nu toți erau atotputernici și atotștiutori.
Cel mai concludent exemplu în acest sens ni-l oferă atât miturile babiloniene și egiptene, unde zeii se nasc într-un univers deja
existent, cât și mitologia indiană.
Aceasta din urmă în mod deosebit, deoarece în Cântecul creației, poem compus în sanscrită în urmă cu mai bine de 3000 de
ani și care face parte din cartea
sacră intitulată Rig-Veda, poetul nu
numai că este de-a binelea copleșit de nepătrunsul creației („Cine știe să spună de unde au apărut toate lucrurile și cum a avut loc procesul creării?”), dar pune la
îndoială până și faptul că numeroșii zei indieni, ei înșiși „mai
tineri decât creația”, ar
putea ști cum s-a desfășurat respectivul proces cosmic.
Nu la
fel stau lucrurile în Biblie, unde
grandoarea evenimentului este redată simplu și sugestiv în Genesa
1/1: „La început, Dumnezeu a făcut
cerurile și pământul”. Vasăzică,
nespus de simplu și firesc
pentru o Ființă absolut perfectă
(atotputernică, atotștiutoare și atotiubitoare), dovadă limpede că Biblia a fost scrisă de oameni inspirați de Atoatefăcător. Or, ne avertizează mărturisitorul
Petre Țuțea în una din nemuritoarele lui spuse, „calea omului
trebuie să se retragă din fața
căii Domnului”, care cunoaște
două forme: inspirația
(favoarea divină) și revelația (acțiunea
directă a divinității)...
Puțin mai încolo (Genesa
2/7), avem următoarea relatare: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului,
i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a
făcut astfel un suflet viu”. Prima parte a acestui verset de-o profunzime amețitoare (in nuce
el cuprinde aproape toată filosofia și știința omenească), ne face cunoscut că omul a fost plămădit
din lut sau țărâna pământului. Știința
nu numai că nu infirmă, dar chiar vine cu două probe ce susțin spectaculos că lucrurile stau în acest chip:
a)Aidoma
planetei (30% uscat și restul
apă), proporția substanțelor solide din corpul uman este 30%, restul revenind
lichidelor;
b)În
proporție mai mai mare sau mai
mică, organismul nostru conține
absolut toate mineralele descoperite până în prezent și, desigur, cele care urmează să fie descoperite. Cu
completarea că orice abatere în plus sau în minus de la optimul stabilit de
Ziditor la facere, generează grave afecțiuni. De pildă, excesul de sare de bucătărie (NaCl)
generează boli cardiace, iar lipsa de sare idiotizează.
Adaug la
cele de mai sus strânsa și rodnica
legătură dintre țărână, țăran și țară (mai puțin în nevrednica perioadă postdecembristă): țărână→țarină→țăran→țară.
Dar, mă rog, ce reprezintă 27 de ani în comparație cu miile de ani cât țăranii au constituit talpa țării și,
vorba lui P. Țuțea, statul român s-a sprijinit pe cioarecii lor?
Nota
1: L-am întrebat cândva pe un faimos medic stomatolog din zonă cărui
fapt se datorează multiplele probleme pe care le au toți oamenii cu dinții. Mi-a răspuns: „Aș fi laureat al Premiului Nobel dacă aș ști! În
orice caz, cu mult mai vinovate decât zahărul sunt carențele de anumite minerale. Dar care anume?”...
Partea a
doua a versetului ne spune că omul s-a făcut suflet viu după ce Dumnezeu „i-a
suflat în nări suflare de viață”.
Aceasta este prima mențiune
biblică despre suflet, al cărui corespondent în ebraică este néphesh, iar în greacă psykhés. Moise a folosit cuvântul néphesh cu sensul de „ceea ce respiră”,
dar fără a separa sufletul de corp sau persoană. Nemurirea sufletului a fost
consacrată pentru totdeauna în filosofie de către Platon (dialogul Phaidon), care la rândul lui a fost
influențat de cultele mistice ale
antichității (preoții babilonieni, de pildă, abordaseră cu toată seriozitatea
problema nemuririi) și de
metempsihoza indiană. După cuceririle lui Alexandru Macedon, iudaismul a
început să asimileze concepte grecești. Și
astfel, distincția
grecească între suflet (psykhés) și spirit (pneúmatos)
se concretizează și în ebraică:
néphesh pentru suflet, ruach pentru spirit.
Nota
2: Desigur, în limba română mai avem conceptul duh pentru suflet. Atâta
doar că termenii duh și spirit,
ambii cu sensul de suflet, au ajuns motiv de aprige și nesfârșite
dispute între ortodocși și catolici.
Nota
3: După retragerea efectivă de către Creator a nemuririi primei perechi
umane, consecință care a
apăsat, apasă și va continua să apese
extrem de dureros pe umerii tuturor generațiilor până la Marea Judecată, a mai fost tentativa la un
înalt nivel artistic a lui Eminescu de trecere a Luceafărului de la condiția de nemuritor la cea de muritor. De data asta Demiurgul
s-a opus...
Sighetu
Marmației
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu