Ne
amăgim cu gândul și cu
statisticile deocheate că omenirea a progresat necontenit de la stadiul
primitiv din urmă cu mai multe mii de ani (câte anume?) și până la actualul postumanism, unde preaștiințificul
om al zilelor noastre are îndrăzneala să se considere „colaboratorul” lui
Dumnezeu. Un „colaborator”, fie vorba între noi, aidoma broaștei din fabulă, care – prins neiertător în propria
capcană a procesului de decreștinare
– urmărește cu nechibzuință chiar detronarea Atoatefăcătorului și care, cuprins de febra trufiei sale, uită cu totul de
inspiratul avertisment al apostolului Pavel din 1 Corinteni 3/19: „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui
Dumnezeu”! Îndeosebi, adaug eu, atuncea când ea îl face pe om să uite de Acela care
este izvorul și temelia întregii
existențe...
Dar
progresul nu numai că nu este lesne decelabil în timpul și spațiul
accesibile omului, ci mai este și
paradoxal-derutant pentru mintea acestuia. De pildă, pretutindeni în lumea
noastră este prezentă legea dezordinii sau entropiei (toate corpurile vii și nevii sunt supuse degradării). Cu toate astea, în
universul observabil, oamenii de știință
au constatat o atare ordine și
precizie (nici urmă de tendință
spre haos în micro și
macrounivers), încât dincolo de uimirea și nedumerirea lor în fața acestei perfecțiuni, li s-a impus credința (da, credința!) în suveranitatea legii negentropiei și a unei Inteligențe supreme, Inteligență care a conceput-o pentru ca întreaga creație, plămădită din infinitatea energiei Sale dinamice
(energia se transformă în materie și invers), să fie unitară, desăvârșită și
mai presus de puterea de înțelegere
a omului.
Vasăzică,
legea entropiei este, ca să zic așa, atotputernică la modul aparențial în timp istoric și geologic, adică în timp finit, însă – potrivit voinței divine – ea se supune autorității negentropiei, legea care acționează la modul absolut în afara timpului (în
eternitate) asupra perpetuum-ului mobile de rang cosmic (întreaga existență „aleargă” cu viteză constantă prin spațiul necuprins), întru înfăptuirea scopului final fixat de
Creator.
Și toate (mișcări, respectiv interacțiuni între forțe, câmpuri și corpuri cosmice) se efectuează necontenit și cu aceeași uluitoare precizie matematică! Da, căci – ne spune sir
Bernard Lovell, distins astronom britanic – „Dacă viteza de expansiune ar fi
fost mai mare cu a milioana parte dintr-o milionime, până în prezent întreaga
materie din univers s-ar fi dispersat...Iar dacă ar fi fost mai mică cu a
milioana parte dintr-o milionime, forțele gravitaționale ar fi produs un colaps al universului în primul
miliard de ani al existenței
acestuia”.
Cât
privește pretinsul stadiu
primitiv și mult trâmbițatul progres al omenirii până la actuala civilizație centrată pe triada consum-comoditate-confort și pe poluare, cine poate să ne explice așa numitele enigme al istoriei: fenomenalul sincronism al
construcțiilor monumentale
(templele, respectiv piramidele egiptene, aztece sau mayașe și
ziguratele babiloniene), năucitoarele omonimii din mitologia egipteană și cea polineziană (Ra este zeul soarelui la ambele
popoare), desene și picturi
rupestre care „vorbesc” despre o civilizație superioară celei din zilele noastre, statuete-astronauți și hărți senzaționale
(de pildă, harta lumii din anul 1513, hartă atribuită amiralului turc Piri
Reis), obiecte din aluminiu sau, așa ca faimosul cui dacic, din fier-alfa cu formidabila
puritate de 99,9%, baterie elctrică și calculator din urmă cu mii de ani?!...
Mă rog,
nimeni nu contestă că, grație
progreselor (sau poate că reamintirilor platoniciene) înregistrate de știință și tehnică, s-au făcut pași însemnați
în plan material. Cu toate astea, omenirea în întregul ei n-a devenit nici mai
bună (vezi războaiele, conflictele și atacurile teroriste) și nici mai fericită, ci doar mai crudă, mai egoistă și mai ipocrită. Și n-a devenit mai fericită nu în acele întinse zone ale
planetei unde în continuare se moare cu milioanele de foame și din pricina epidemiilor, ci chiar în țările cele mai avansate ale lumii, unde acumulările și risipa sunt atât de mari, încât ar putea fi hrănită și îmbrăcată jumătate din omenire. Iar cealaltă jumătate
ar putea trăi ca-n sânul lui Avram din miile de miliarde de dolari ce se alocă
anual pentru înarmare.
Da, căci
taman în țările bogate, credința în puterea banului face din oameni niște monștri.
Iată de ce, la ora unui bilanț național nemăsluit, tot belșugul n-ar reuși să acopere enormele pierderi cauzate de decăderea
moral-spirituală.
Firește, fiind o săracă țară bogată, România nu face parte dintre ele. Dar, având
în vedere politica tâlhărească a aleșilor pe seama cetățenilor onești și în formă
continuată (mai exact, neîntreruptă vreme de 27 de ani), progresul într-o
ureche al României postdecembriste este mult mai pronunțat și, ca
atare, mult mai grav decât oriunde în Europa unită și neunită. Tocmai de aceea ea este în fruntea (sic!) țărilor codașe din Uniune: Cu ciocoimea-n dezvoltare/ și marea masă sărăcită,/ progresul la români se cheamă/
ticăloșia-ncumetrită.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
26 aug. 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu