O privire neconvențională asupra dreptei credințe

 

de Codrin Țapu

 

 

 Într-o lume în care fanatismul religios, ce atacă dinspre țările sărace din sud-est și războiul cu spiritualitatea, care își găsește sălașul în ținuturile bogate din nord-vest sunt cei doi nebuni care atacă, în diagonală, Regele Om, cartea Izvoarele uitate ale dreptei credințe, de Ernest W. E. Herman, publicată in anul 2015, în cea de-a doua ediție, la Editura Carmel Print este, privită in ansamblu, un binevenit apel la tradiție și toleranță.

            Cartea a fost concepută ca o introducere în învățătura, cultul și viața creștinilor. Ea expune probleme fundamentale de teologie precum: Biblia si Sfânta Traditie, pocăința, crucea, botezul si “nasterea de sus” sau “nasterea din nou”, preoția, iconologia, cultul sfinților si învățătura despre moaste, mântuirea dupa moarte, mariologia. Din păcate, cartea nu abordează si alte probleme esențiale, cum sunt: Dumnezeu ca ființă ascunsă și revelată, problema răului, natura mântuirii, însemnătatea credinței, rugăciunea. Dogmele nu sunt văzute aici ca subiecte abstracte pentru dezbaterea teologică, ci drept  probleme relevante pentru  toate domeniile vieții individuale. De-a lungul întregii cărți, autorul înfățișează sensuri controversate pe care învățătura ortodoxă le poate căpăta, apelând la numeroase citate din texte ortodoxe consacrate, de la Sfinții Părinți și până la teologii contemporani. Deși nedeclarat, cartea se plasează pe poziții de tip neoprotestant, propunând o reinterpretare a ”ortodoxiei” ca o reîntoarcere la un creștinism primar  reconstituit pe baze scripturistice.

Autorul se situează pe o poziție dogmatică, ce poate trezi neliniște într-o societate seculară pentru care fervoarea religioasă este adesea un subiect incomod; de asemenea, cartea se păstrează strict în cadrele ecumenismului creștin, fără a face saltul către o deschidere inter-religioasă ori către o comunicare cu spiritele agnostice.

Lectura “printre rânduri” a acestei cărti ne pune în evidență câteva specificități ale creștinismului ortodox.

Prima particularitate este legată de reprezentarea lui Dumnezeu. Dacă în creștinătatea occidentală reprezentările Divinității sunt adesea directe, ortodoxiei îi este specific simbolismul. Dumnezeu, în viziunea ortodoxă, se situează în mod radical deasupra oricărei posibilități de reprezentare umană; de aceea ortodocșii găsesc necesar să se refere la El nu prin afirmații directe, ci prin imagini. Teologia ortodoxă este una în mare măsură simbolică. Cu toate acestea, potrivit autorului, simbolurile, prin ele însele, sunt insuficiente pentru a reda transcendența și totala alteritate a Divinității. Recunoscând misterul eteric al lui Dumnezeu, ortodoxia pune sub semnul întrebării aserțiunea potrivit căreia rațiunea poate fi calea către înțelegerea Divinității. Prin folosirea de simboluri și imagini, înțelegerea ortodoxă a lui Dumnezeu transcende limbajul.

În al doilea rând, în ortodoxie, păcatul este perceput diferit față de spiritualitatea occidentală. Dacă tradiția vestică privește păcatul printr-o lentilă juridică, ortodoxia îl pune sub o lupă terapeutică, soteriologică. Pentru tradiția ortodoxă, păcatul originar al lui Adam afectează întreagă rasă umană și are atât consecințe fizice, cât și spirituale: el duce nu doar la boală și moarte fizică, ci și la slăbiciune și paralizie morală. Dacă tradiția apuseană vede păcatul ca pe o vină ce trebuie pedepsită, ortodoxia îl consideră în termeni mai degrabă medicali, ca o boală ce trebuie vindecată.

            De asemenea, fără a intra în subtilități teologice, se poate afirma că în creștinismul răsăritean dimensiunea mistică a rugăciunii prevalează asupra celei contemplative, dominante în Apus.

Nu în ultimul rând, ortodoxia acordă o înaltă adorație Sfântului Duh. Dacă în Occident, aceastei a Treia Persoane a Sfintei Treimi nu I se acordă o atenție specială, fiind văzută ca un fel de mesager ce purcede de la Tatăl și de la Fiul, în ortodoxie se accentuează faptul că Duhul Sfânt este co-egal și co-etern cu Tatăl și cu Fiul –  El nu este doar o funcție ce depinde de Aceștia sau un intermediar pe care Ei îl folosesc.

 

            Potrivit cărții, dreapta credință poate fi privită nu doar ca o confesiune, ci, în sens larg, ca un mod de viațăparticular, dar care nu face, în cele din urmă, decât să sublinieze unitatea întregii creștinătăți, bazată pe Sfânta Evanghelie. Astfel, Evanghelia rămâne principiul unificator pentru toate denominațiunile creștine.

 

 Într-o țară precum România ultimelor decenii, în care dubla lovitură a ateismului comunist și a materialismului consumist a zguduit spiritualitatea, trezind-o spre un suflu nou, învățătuile din această carte, în măsura în care respectă toate confesiunile și religiile, fără a pretinde să li se substituie, reprezintă un act de informare util și o privire diferită asupra unei milenare tradiții care a devenit sursă de îmbogățire a spiritualității contemporane de pretutindeni.