Din comoara de limbă română cea în adâncuri îngropată

        de dr. Nicolae IUGA  

            Fără îndoială că limba este un proces organic, supus evoluției, cum zic lingviștii sau, cum mai bine și mai plastic a zis Sf. Mitropolit Andrei Șaguna, în Precuvântarea Bibliei sale de la 1856: „limba noastră e pom viu, care în toată primăvara se schimbă, ramuri bătrâne se uscă și cad, mlădițe tinere ies și cresc, frunza veștejește și se scutură, dar alta nouă curând îl împodobește. Toate ale lui se fac și se prefac, numai trupina [atenție: trupina, de la trup, nu tulpina] rămâne totdeauna aceeași”. Problema este doar că această evoluție a limbii se accelerează pe măsură ce venim spre timpul prezent într-un ritm nemaipoment, de la o generație la alta, încât transmiterea limbii vechi de la generația vârstnică spre cea tânără pare deja imposibilă.

            Să mă explic, cu unele exemple. În urmă cu mai puțin de douăzeci de ani, am fost cu un mic grup de studenți într-o practică de vară în Maramureș, pe Valea Izei. Am întâlnit într-un sat o femeie bătrână, cu care am intrat în vorbă. Am aflat de la ea că nu a făcut nici un fel de școală, pentru că atunci când ar fi avut vârsta de școală a fost război. Nu știa carte și a stat toată viața la vite într-o zonă izolată de pe Izvorul Baicului, sub Țibleș. A fortiori, bătrâna nu a citit ziare și nu s-a uitat la televizor. Eu am vorbit cu ea mergând pe registrul arhaic al limbii și ne-am înțeles perfect, dar am băgat de seamă că studenții mei nu înțelegeau aproape nimic. Eu cu bătrâna vorbeam o limbă străină lor. Sau un alt caz. În urmă cu patruzeci – cincizeci de ani, elevii de liceu puteau citi fără probleme Țiganiada lui Budai Deleanu, scrisă în urmă cu două sute de ani, pentru că arhaismele din opera acestui mare autor erau încă performate în diferitele graiuri locale din Ardeal, dar am observat că studenții de azi nu mai pot citi Țiganiada, nici măcar cu Dicționarul lui Dorin Ștef, pentru că limba acesteia este pentru ei o barieră de netrecut. Și este mare păcat, pentru că multe dintre aceste arhaisme sunt de fapt latinisme curat strămoșești fosilizate în limbă, sunt cuvinte care au supraviețuit vreme de două mii de ani – vorba poetului – în adâncuri îngropate și care, iată, au dispărut complet în mai puțin de două generații, fiind înlocuite cu importuri neologistice majoritatea nenecesare, de spoială, superficiale și ridicole.

            Am ajuns la aceste reflecții, având în față o carte, La voșcote pă uliță, de Ștefan Aurel Drăgan, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017. Autorul s-a născut și a copilărit în zona etnografică zisă a Codrului, un spațiu geografic de interferență între Maramureș, Sătmar și Sălaj, apoi a lucrat într-un sat de acolo ca funcționar public vreme de mai bine de patruzeci de ani, ceea ce îi atestă o experiență directă, non-livrescă, și un contact viu și îndelungat cu limba vorbită aici. A vorbit cu oamenii pe limba lor, i-a ascultat cu luare-aminte și și-a notat expresiile idiomatice prin care acest grai se singulariza în raport cu relativa universalitate (i. e. la scara românilor de pretutindeni) a limbii române zise literare. A ieșit o carte masivă, conținând aproximativ o mie opt sute de cuvinte și expresii arhaice subdialectale din Țara Codrului, o operă de conservare a unui valoros patrimoniu lexical pe cale de dispariție, ba în mare parte chiar dispărut între timp, pe parcursul unei vieți de om, o meritorie operă testimonială și de restitutio făcută pe cont propriu, în privința consumului de timp, de efort intelectual și financiar.

            Oricât ar părea de paradoxal, avantajul cărții lui Ștefan Aurel Drăgan, elaborată cu ajutorul unui dascăl de-al locului, prof. Sever Râciu, este acela că el nu face trimiteri la posibilele etimologii ale arhaismelor sale. Pentru că, mai cu seamă atunci când este vorba de arhaisme, etimologiile pot fi nesigure, iar lingviștii pot să polemizeze fie între ei, fie mai vârtos și desființător cu cei din afara domeniului, polemici care pot să evolueze și să se autoîntrețină, chiar și după ce obiectul discuției este uitat pur și simplu. Ștefan Aurel Drăgan nu este lingvist și nu se pretinde nici măcar lingvist amator, ci el consemnează numai fidel cele auzite de el însuși și, în buna tradiție a lui Lazăr Șăineanu, are grijă să citeze una sau mai mult expresii integrale ample, cu sens de sine stătător, în care termenul în discuție se află performat contextual. Repet, meritul real al acestui autor constă în opera de conservare și stocare în carte a acestor stratificări geologice ale limbii, iar arhelogii–lingviști ai viitorului și eventuali făcători de glosare se vor putea apleca cu folos asupra lor.