Picior de Sfânt,
Am rămas lângă monumentul ”Emoțiilor bune ale
băimărenilor de care Doamne fă să-l avem” și încă nu mă părăseau toate
momentele fericite prin care a trecut
”neamul meu băimărean”.
În
apropiere era o clădire în forma literei ”L” pe care scria Miliția Orașului
Baia Mare. Asta prin anii 60 al secolului trecut.
Cum deja
văzusem mai multe case cu un etaj în forma literei „L” , am conchis că era o măsură de prevedere în cazul vechilor
atacuri și avea doar o jumătate de curte de împrejmuit. Casele pe lungimea
primelor două camere avea utilități, trepte, portiță și pe lungimea cealaltă
aveau un târnaț generos, unde seara se putea sta la o poveste și cum următoarea
casă, colț cu Minerilor, era tot o astfel
de casă, dar lucrată mai îngrijit, sunt sigur că în târnaț aveau un
șevalet.
Acum și prima casă este particulară, dar atunci Miliția mi-a pus ”Flotant” pe buletin cu o ștampilă mare dreptunghiulară și am întrebat când să mai vin la următoarea ? (Baia Mare fiind oraș închis) mi-apus că îmi vor spune la ”cadre”. Îmbufnat am ieșit de acolo și mai târziu am aflat că cei veniți prin ”transfer la cerere” sunt muncitori angajați pe durată nedeterminată și de regulă primeau locuință de la întreprindere, așa că următorul pas va fi domiciliul stabil. Câte secrete...
Casa din colț era tot
o astfel de construcție cu mai multe aranjamente și fiind locuința oficială a
directorului Școlii de Pictură avea un beci demisol, unde se depozitau picturile. Aici directorul Sandor Ziffer are făcute
două auto-portrete în oglindă , ”Pârâul morii”, ”Moara” și altele. Clădirea a
avut și alte întrebuințări ca: Circumscripție medicală, Banca de investiții și altele. Cobor în stradă, pe
ulița Sătmarului și văd vis-a-vis de pod, strada Rodnei. Atunci, în criza din 1929-33 minerii din Rodna nu au avut voie să facă comunitatea lor, au
fost masați la periferia Cetății, practic acești mineri erau Lanțul de Nord al
Cetății, primind locuri de casă pe străzile Rodnei, Minerilor, Griviței și 15
Februarie, locuri unde se mai află puțini urmași ai celor care au fost rodneni.
Acum stau
în fața Podului de intrare în cetate Podul Viilor, care avea barieră și garnizoană proprie. Ca
viitori negustori care vin de unde vin la intrarea în Cetate se vămuia.
Trecând
peste asta ajung în târg într-o viermuială neobișnuită pentru mine și firesc să mă gândesc care sunt
drumurile de ieșire din cetate. Cele 6 hanuri au camere și pentru mine și ocol
pentru căruță. Dar cine vine la târg ori
are mâncarea în traistă la oblâncul șeii, ori la belciugul de la căruță. Deci nu căutăm hanurile, mâncăm ”la
botul calului”.
În târg nu
era mare animație și am ”fugit” până la
Mănăstirea Habra, locaș de o sființenie aparte și cu mari puteri lăsate de
Dumnezeu.
După
trădarea lui Mihai Voievod Viteazul, domnul nostru mușcat de îndoieli unde
credeți că a venit ? Aici la Mănăstirea Habra, unde nu cunoștea pe nimeni, și
nici nu dorea să fie cunoscut. Aici la acest lăcaș a primit odihnă și încredere. Un om hăituit
este bănuitor pe oricine și
liniștea ți-ai găsit-o în suflet rugând
pe Dumnezeu să-l ajute. Așa acest viteaz nu că și-a făcut ”pohta” cum a zis Nicolae Bălcescu, ci din vis, a făcut credință în această nație și nația trebuia să-l venereze că el a fost
primul român care a făcut România. El a
primit un detașament de elită din partea Cetății Chioarului. Care nu s-a
dezlipit de el niciodată.
Și am pus
genunchiul pe pragul bisericii neterminate
și i-am sărutat părul de pe ”Capul de bronz” făcut de dr. Ioan Marchiș de la Ocoliş și nici nu mi-am dar seama când n-am mai avut marfă în căruță. Dar seară fiind, m-am întors acasă cu sufletul luminat de rememorarea Lui Mihai Voievod.
Să fie emoția care deja se adună la ”Monumentul
Emoțiilor Băimăreni” nu știu, sunt doar primul care spune asta. Poate vor mai
fii și alții...
Toma Gross
Rocneanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu