POMUL VIEȚII
V-ați întrebat cumva
vre-odată ce suntem noi pe câmpul humii,
Cu-a noastre vieți cât
o clipită din timpul nesfârșit al lunii?
Când încă din sămânța
vieți e timpul cela să-nflorim?
Și când apoi ne fi-va
toamnă și clipa-n care, ne-ofilim?
*
Îmi moare frunza din cel codru, cum moare
floarea de melin,
Dar se-nnoiește veșnic
dânsul, mai des se face și mai plin,
De-l lași în pace
viețuiește tot rând la rânduri mii de ani,
Că el din el mi
se-nnoiește, din lăstărișuri, de tufani.
Stejarul falnic care-mi
cade, sfârșit de ceea bătrânețe,
Îngrașă huma cu-a lui
viață la copăcelul ce-florește,
Acest-apoi și el adună
veac după veac la nesfârșit,
Îmbătrânind de timp și
vremuri, dar mai mereu întinerit.
**
Așa-i și omenetul
lumii, sămânță, lăstăriș cu floare,
Și-apoi un pom semeț ce
trece și el prin arșiți și răcoare,
Si-apoi ducând un timp
cu sine cea moștenire din strămoși,
Țesând în drumul său
istorii, cu ani mai buni, ori furtunoși.
La urmă suntem biete
frunze din codrul nesfârșit al lumii,
Trăim o clipă
ne-nsemnată din timpul răbdător al humii,
Și-apoi ajunși în
toamna vieții ne desfrunzim plutind în vânt,
Și troieniți sub neaua
iernii, în primăveri vom fi pământ.
Așa ne este viața
noastră, ca viața unei biete frunze,
O clipă cât un vis ce
trece, ca-nfiorarea unei muze,
Dar pomul vieții
se-nnoiește în primăveri tot rând la rănd,
Păcat că noi nu suntem
pomul, ci frunză-n ram, toamna-așteptând.
07.02.2022
Mircea Dorin Istrate
Când
florile de gheață îmi înfloreau ferești,
Mă
preumblam cu gândul prin lumile cerești
Și
îmi făceam pe-acolo cuibarul meu de vis,
Din
năzuiri aprinse, din dor de necuprins,
Împreunând
cu gândul minuni ce-s în ceresc,
Făcând
din sterpe luturi, un Rai dumnezeiesc.
*
Ne-a
dat Măritul visul și aripi di-mpreună
Să
cărărim cu ele prin gânduri ce se-adună
În
bobul nost’ de minte ce are-n el divin,
Ca
să străbatem Raiuri și-adânci Genuni de chin
Și
binele și răul cu toții să-l simțim
Și
ura și iubirea de-asemenea s-o știm,
Iertarea
și-ncă jertfa ne nalțe-n vrednicie,
Ca-n
Raiul cel din ceruri, să viețuim vecie.
Noi,
trăitori o clipă pe globul cel de tină,
Ne
pierdem în nimicuri, tot așteptând să vină
Cea
vreme liniștită cu pace ne-ntreruptă
În
timp ce gândul nostră, mereu se vrea la luptă,
Pentru
averi, putere, ambiții belicoase,
Dedați
să fim apoie, plăcerii păcătoase.
De-așa
gândiți într-una voi trăitori ca mine
În
ură și minciună nicicând nu fi-va bine,
Schimbați-vă
dar gândul și visul și visarea
Fi-ți
doritori de bine și mi-ți primi iertarea
Ca
să puteți începe de-acum o viață nouă,
Și
bine să vă fie de-apururea și vouă.
08.02.2022
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu