de Gheorghe Pârja
Un nepot își ruga bunicul să-i mai spună o dată
povestea cu împăratul Măzărean, era un text sadovenian în manualul de limba
română din școala generală, pe care nu l-am uitat până în ziua de astăzi. La
care omul cu plete albe îi spune: D-apoi nu ți-am spus-o și aseară, și
alaltăseară, și-n toate serile de când s-a făcut iarnă? Nepotul insistă: mai
spune-ne, bunicule, povestea cu împăratul Măzărean! Uite, așa am ajuns să repet
și eu o poveste, spusă cu câțiva ani în urmă. Iată povestea. Marco este un
băiat care a împlinit unsprezece ani; trăiește într-un mic, dar orgolios stat,
de pe coasta de Est a Americii. The First State este scris și pe plăcuțele de
înmatriculare ale mașinilor. Adică, primul stat care a semnat Declarația de
Independență a Americii.
În urmă cu șase ani și ceva, Marco a trecut Oceanul,
pentru a cunoaște locurile de baștină ale părinților lui. Și încrengătura de
neamuri din Maramureș. Atunci am dat și eu mâna cu el pentru prima dată. Ne-am
înțeles bine, fiecare pe limba lui. Mi-am amintit ce mi-a spus Grigore Vieru la
Chișinău: „După temnița de piatră, cea mai grea este ocna unei limbi, în care
ești aruncat și nu o cunoști.” Dar Marco a găsit o formă ingenioasă de
comunicare. A recurs la desen. Ca amintire, mi-a lăsat un set de desene cu
dedicație. Sub ochii mei, Marco creiona la repezeală fizionomii închipuite de
el, care nu prea semănau cu originalul, dar în colțul foii, jos, prenumele, ori
alintul personajului din imediata apropiere.
Ulterior, eu i-am promis o carte, care este scrisă,
dar m-am împotmolit în noua tehnologie. Poate reușesc! În una din zilele
petrecute în Maramureș, a trecut Gutâiul, pentru a se întâlni cu străbunica
lui. Momentul rămâne într-o icoană. Prima lui grijă a fost să alerge găinile
Mamei Doca, prin grădină, cu o nuielușă de alun. Apoi, ne-am dus la biserică,
trecând pe sub portița de lemn. Acolo, în fața sfântului lăcaș, mi-am adus
aminte de când eu eram ca el, și mă purta părintele Eugen Dragoș prin fața
icoanelor. Alte vremuri, alte straie. Aș fi vrut să-i spun atunci lui Marco,
dar o fac acum, că aici, în Maramureș, oriunde răscolești sufletul omului, dai
de vechime, iar în straturile ei este țesută o laudă și o grijă sporită pentru
copii. Ei rămân porțile prin care ne petrecem spre o altă lume.
E adevărat, funia de neamuri s-a cam subțiat. Dar pe
porțile Maramureșului a rămas răstignită metafizica noastră, care mai trezește
interes. Nu uit mirosul lumii din pruncie. Mai ales, cel al busuiocului, pe
care mi-l punea mama sub pernă să mă ocrotească de relele lumii. În timp ce mă
cutreierau gândurile despre începuturile mele în viață, stârnite de prezența
lui Marco, el număra icoanele. Străbunica i-a povestit, în felul ei, întâmplări
din lumea pe care pruncul o vedea pentru prima dată. A rămas o fotografie
tulburătoare, lângă fântâna de lemn din curte: străbunica, Marco și mama lui,
Ioana. Care și ea, la vârsta lui Marco, a respirat aerul acestui sat.
A fost prima și ultima dată, când Marco s-a văzut cu
străbunica lui. Apoi, el și mama lui, Ioana, o mângâiau cu vederi americane,
mai ales de Paști și de Crăciun. Exact în urmă cu șase ani, în dimineața zilei
de Sfântul Nicolae, la ora opt fără un sfert, străbunica lui Marco, adică Mama
Doca, a trecut apa fără întoarcere. Undeva, în câmpiile fără orizont. Eram în
preajma ei. Vestea a ajuns și în statul acela mic și orgolios. I s-a spus lui
Marco că străbunica lui a plecat departe, de unde nu se mai întoarce. Marco a
întrebat: unde a plecat Mama Doca? Mama lui i-a dat un răspuns blând,
încrezător, cum se face în asemenea împrejurări triste. Mai ales când este
vorba de un copil. Așa a aflat că străbunica lui a ajuns în rai. Marco a rămas
împăcat cu locul ei de veșnicie, mai ales că i s-a spus că raiul este un loc
bun, unde oamenii au grijă unii de alții.
Vremea a mai trecut, ca vremea, și în biografia lui
Marco a apărut un pește. L-a botezat Roger. Era ființa cu care el se
împrietenise. Îi admira mișcările, îl hrănea după rețete recomandate. În
acvariul de sticlă avea un prieten, care, deși nu vorbea, spunea multe. El
aparținea unei lumi acvatice, pe care Marco o descoperea. Fascinația peștelui
era mare. Numai că într-o zi, peștele Roger a sărit din vasul de sticlă. Și ca
orice pește pe uscat, a murit. Părinții lui Marco se așteptau la reprize de
plâns. Cum făceam eu când murea un pui de găină. Îi făceam, cu sora Maria,
funeralii de curte. Ba îi puneam și un semn al crucii. Dar Marco a primit
moartea peștelui cu resemnare.
Această atitudine în fața morții prietenului din
acvariu a trezit semne de întrebare din partea mamei. Copilul ei nu este
sensibil la întâmplările radicale ale sufletului? Și l-a întrebat pe Marco
despre acest fel de a se purta. Răspunsul a fost scurt: Dacă Mama Doca a ajuns
în rai, acolo este și peștele Roger, și va avea grijă de el.
Am rescris povestea fiindcă astăzi se împlinesc șase
ani de când Mama este în rai. Da, mamă, acolo în rai să ai grijă de Roger,
peștele strănepotului Marco, cum ai avut grijă de noi pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu