Există similitudini structurale mentale între monarhia papală absolutistă și președinția constituțională „democratică” actuală. În urmă cu aproximativ o mie de ani au început să se dea lupte înverșunate pentru putere între papă și împărat, cei doi exponenți ai puterilor de atunci. Papa reprezenta puterea simbolică, spirituală, legitimată de drept divin, iar împăratul puterea seculară politică și militară, legitimată prin forța militară brută. În Bizanț s-a ajuns, cu timpul, la o relativă supremație a puterii împăratului în raport cu patriarhul, la situarea Bisericii sub stat, formulă numită ulterior cezaro-papism. Consacrarea heraldică a formulei duale a puterii în stat a devenit în Bizanț vulturul cu două capete, împăratul și patriarhul, reprezentare simbolică perpetuată prin împărații habsburgi, bisericile ortodoxe și țarii ruși, până în zilele noastre. În Occident în schimb pentru că, după căderea Romei, statele au fost devastate de barbari, s-a impus supremația papei de la Roma asupra statelor și asupra împăratului, Biserica a ajuns situată deasupra statului, formulă numită papo-cezarism, o construcție demantelată abia în urma Reformei și a Războiului de treizeci de ani (1618-1648). După aceea s-a ajuns ca în Germania protestantă de exemplu, spre deosebire de Viena catolică, vulturul heraldic să aibă un singur cap, simbolul puterii politico-militariste și atât.
Pentru Occident putem lua ca punct de plecare
pontificatul Papei Grigore al VII-lea (1073-1085), cel care a purtat o luptă
aprigă pentru supremație cu împăratul Germaniei Henric al IV-lea (1050-1106).
Totul a plecat de la așa-numitul „conflict de investitură”, de la soluționarea
chestiunii: cine are dreptul să numească episcopi, papa sau împăratul? În
statele papale, rolul monarhului era deținut de papă și acolo, se subînțelege,
numirile episcopilor erau făcute de către papă. Dar în celelalte state ale
Europei a prins cutuma ca numirile în teritoriile lor să fie făcute de către regi
sau împărați, sau măcar cu concursul acestora. Pe de o parte, acești episcopi
numiți de puterea laică se sustrăgeau autorității papale când aceasta nu le
convenea, iar pe de altă parte, cum numirile se făceau contra unei sume mari de
bani, papalitatea era lipsită de o sursă importantă de venituri. A fost
misiunea istorică a Papei Grigore al VII-lea ca să tranșeze chestiunea.
Canoanele bisericești și paradigma mentală politică a vremurilor medievale erau
de partea lui. Fiindcă doar el, Papa, era urmașul Sfântului Petru și
locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Persoana lui era consacrată ca având
un caracter sacru și universal, la fel ca și religia catolică, în timp ce
persoanele regilor și ale împăraților nu aveau aceste caracteristici, limitați
fiind tocmai de popoarele diferite pe care le reprezentau politic, prin urmare
aceștia trebuiau să se supună papei.
Sciziunile între cele două puteri supreme, papă și
împărat, îmbrăcau adesea forme violente, confruntări militare. Papa avea și el
la dispoziție o armată, formată de regulă din mercenari, dar armatele papei
puteau fi învinse pe câmpurile de luptă de către armatele puterilor seculare.
În schimb, papa avea o armă invincibilă și invizibilă, cea mai puternică armă
din lume, la fel ca arma nucleară de azi, cu care prin șantaj putea dobândi
instantaneu superioritate politică asupra adversarilor, anume avea puterea de a
refuza acordarea Sfintei Cuminecături și de a excomunica din Biserică pe
adversarii săi. În mentalul comun de atunci, omul nu se putea mântui în afara
Bisericii (nulla salus extra ecclesiam), deci dacă era excomunicat omul pierdea
cel mai prețios lucru, ceva mai important chiar decât viața sa de aici de pe
pământ, anume viața viitoare și veșnică. Experiența istorică a arătat că, până
la urmă, regii și împărații au cedat șantajului papal al amenințării cu arma
excomunicării. Pentru a obține anularea excomunicării sale, împăratul Henric al
IV-lea s-a supus Papei Grigorie al VII-lea, făcând binecunoscuta penitență la
Canossa în anul 1077, realizându-se în acest fel un precedent politico-juridic.
Puterea simbolică a Bisericii a bătut puterea militară a Împăratului, ideea
metafizică a nemuririi sufletului în strictă dependență de Biserică a învins
forța fizică brută a armatelor.
A mai existat apoi și o forță mentală centripetă,
care a favorizat și fortificat agregarea societăților, puterea și unitatea
Bisericii. Această idee-forță a fost ideea existenței unui dușman extern comun
al Bisericii Universale și al puterii politice a statelor, al regilor și
împăraților, anume Islamul. Mai întâi au fost Cruciadele din secolele XI –
XIII. Conștiința de sine a Europei ca o sumă de popoare creștine a apărut în
timpul Cruciadelor: noi suntem creștini și europeni fiindcă avem de luptat cu
păgânii, pentru eliberarea locurilor sfinte. Apoi, după arabi, în Orient au
venit Otomanii. Bătăliile cu islamiștii arabi sau turci, conștiința unui dușman
extern comun al Creștinătății care a ținut Biserica unită, satanizarea
Islamului și mentalitatea islamofobă au durat cu aproximație o jumătate de
mileniu, de la prima Cruciadă și până la Bătălia navală de la Lepanto (1571),
când coaliția statelor catolice a câștigat o victorie decisivă asupra
Imperiului Otoman. După dispariția pericolului extern al Imperiului Otoman,
Biserica apuseană și-a pierdut din putere și s-a dezbinat întru sine, și-a
pierdut „universalitatea” și s-a fragmentat în catolici și protestanți. Europa
s-a scindat grav și a generat Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), un
război religios pentru hegemonie în Europa, între țările catolice și cele
protestante. Pretenției de dominație unipolară a Bisericii catolice i s-au pus
capăt prin Pacea de la Westfalia (1648), care privea confesiunea Catolică și pe
cea Protestantă ca pe două religii cu îndreptățire egală. Se constituie așadar
o lume confesional-politică bipolară.
În prezent SUA și președintele lor, oricare ar fi
el, se află în situația unei papalități în declin. De ce dispune un
papă-președinte al SUA? În primul rând, structura mentală abstractă este
aceeași ca în Evul Mediu, pe partea lui întunecată și irațională. Președintele
SUA se crede un stăpân la fel de „universal” ca și papa. După căderea
comunismului și dispariția lumii bipolare SUA / URSS, el pretinde că i se
cuvine, ca un lucru de la sine înțeles, hegemonia asupra lumii întregi. Pentru
a justifica ideea că este infailibil, papa susținea că îl are pe Dumnezeu
imediat deasupra sa și că este inspirat de Dumnezeu. În schimb, președintele
SUA de azi, pentru a-și justifica infailibilitatea, spune: noi aveam cea mai
puternică armată din lume, deci noi avem întotdeauna dreptate.
Președintele SUA deține și el un anumit număr de
„state papale”, adică țări pretinse independente și suverane, membre ale unor
alianțe militare sau nu, pe care el le conduce prin intermediari, în care el
își instalează, prin manipularea gloatelor de băștinași, pe proprii săi
„episcopi”, cu titlul de președinți de țară, de șefi de guverne și de servicii
secrete. Toți niște marionete. Le vinde apoi supușilor „indulgențe”, sub forma
promisiunilor că îi va ierta de păcate și îi va apăra de dușmani reali sau
imaginari, luându-le în schimb taxe de protecție, de regulă camuflate sub forma
vânzării la prețuri exorbitante a unor armamente învechite. Le dă sau nu
„sfânta împărtășanie”, făcându-i sau nu părtași la deținerea de armamente
performante. Pentru îndreptarea păcătoșilor care nu ascultă de el, dă „canoane”
sub forma sancțiunilor economice. Creează alianțe militare, „parteneriate
strategice” și „coaliții”, mai mult prin amenințare și șantaj (și în consecință
cu o coeziune perisabilă), în numele cărora cheamă la cruciade împotriva
păgânilor care nu cred în evanghelia globalizării, din țări islamice, din
Răsăritul Europei sau din Asia. Administrează țărilor supuse „sfintele taine”
ale liberalismului și privatizării, ca să le poată confuziona și jefui mai ușor
de resurse. Pronunță „excomunicarea” din lumea „liberă” și „democratică”,
finalizată în destabilizare politică, războaie și distrugere a unor țări
întregi. Spre deosebire de papă, care se consideră pe sine un simplu locțiitor
al Fiului lui Dumnezeu pe pământ (Vicarius Filii Dei), președintele SUA se
consideră vrând-nevrând chiar mai mult decât atât, el preia atribuțiile lui
Dumnezeu Însuși, el decide ce popor merită să trăiască sau nu, între ce
frontiere și în ce fel de regim politic. De data asta e invers față de Evul
Mediu, forța brută a armelor puterii seculare prevalează asupra puterii
simbolice a religiei, întrucât omenirea contemporană nu mai are o idee-forță de
ordin metafizic referitoare la mântuirea sufletului.
La fel ca și Papa, președintele SUA este
„infailibil”, în sensul că el stabilește criteriile absolute pentru bine și
rău, în baza cărora tot el stabilește care țări se află de „partea bună” sau de
„partea greșită” a istoriei, care țări au regimuri democratice și care
autocrate, după care susține că lupta finală, apocaliptică între Bine și Rău se
va da între democrație și autocrație. Tot de caracterul său infailibil ține și
comunicarea mediatică. Orice minciună, insinuare sau alegație dubioasă emisă de
către vaticanul prezidențial din Casa Albă sunt considerate adevăruri
necondiționate, care nu mai au nevoie de nici o verificare, după cum orice
enunț emis de către adversari este repede taxat, tot fără o minimă verificare,
ca propagandă a ereticilor autocrați. Argumentarea este înlocuită cu
etichetarea, stabilirea adevărului cu acreditarea sau discreditarea sursei. În
ceața din mintea papei-președinte, prin „democrații” el înțelege țările care se
supun lui și își cedează pe nimic resursele și suveranitatea față de autocrația
din SUA, iar prin „autocrații” țările care se opun globalismului și unei lumi
unipolare, care vor să își păstreze democratic resursele și sectoarele
strategice ale economiei naționale sub controlul statului propriu, Rusia sau
China de exemplu. De la punctul acestui refuz încolo va începe „execuția în
efigie”, adică linșajul mediatic, de fapt pregătirea mediatică a războiului
prin satanizarea unor lideri și a unor întregi popoare și civilizații. Se pun
în practică metodele medievale ale islamofobiei și iudeofobiei, generând noi
fobii la fel de iraționale, periculoase și criminale, anume rusofobia sau
sinofobia. În privința rusofobiei, ne aflăm cam acolo unde se afla lumea
europeană cu antisemitismul în prima jumătate a secolului XX. Finalul nu poate
fi altul decât un război, așa cum a fost Războiul de Treizeci de Ani, care a
pus capăt pretențiilor dictatoriale, hegemonico-unipolare ale papalității. Noul
război, a cărui primejdie se arată la orizont, s-ar putea să nu aibă nevoie să
dureze treizeci de ani, poate să dureze numai treizeci de minute. Ar fi un
război incomparabil mai distructiv pentru planetă și pentru întreaga umanitate.
prof. univ. dr. Nicolae IUGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu