Conferințele TRIBUNA 23 - 27 ianuarie 2025

 

Încă o carte de articole științifice, publicată de prof. univ. dr. Nicolae Iuga

 «Maramureșul ca fenomen originar și cultura actuală», apărută la Editura Limes, este cea mai recentă carte publicată de prof. univ. dr. Nicolae Iuga. Este un volum consacrat în parte Maramureșului, dar nu numai. Este în esență o antologie de articole științifice.

Sunt reluate aici unele teme de etnologie și istorie medievală a Maramureșului dintr-o carte anterioară (Maramureșul – floarea cu cinci petale, apărută în 2019 tot la Editura Limes, ediție care a fost epuizată în numai câteva săptămâni, ceea ce ar îndreptăți demersul de republicare), dar și unele articole care nu au mai fost publicate în format print, ci numai în reviste online din România sau în publicații online din Anglia și SUA. Sunt cuprinse aici articole de hermeneutică a unor simboluri arhaice (simbolistica lupului, a blazoanelor voievodale ale lui Dragoș și Bogdan), de istorie modernă și contemporană în legătură cu Maramureșul (despre ziarul „Sfatul”, primul ziar în limba română apărut la Sighet între decembrie 1918 – decembrie 1919, Războiul dintre România și Ungaria aprilie – august 1919, Acțiunile Ungariei împotriva României din anii 1938-1939), sau despre „revoluția culturală” din SUA de azi, despre impactul globalismului asupra religiilor pe plan mondial etc. Într-un cuvânt, este vorba de o carte de o largă diversitate tematică în care fiecare cititor poate găsi multe informații și idei noi și interesante.

Autor: Camelia Tocaci

Sursa: Graiul Maramureșului

Poveşti fermecătoare cu şi despre … filosofi

 

Într-o lume tot mai constipată intelectual şi emoţional-afectiv, „laxativul” cel mai indicat poate fi ultima carte scrisă de către prof. univ. dr. Nicolae Iuga, săliştean la obârşii, care se numeşte Cu lanterna lui iogene prin Facultatea de Filosofie, Editura Revistei Tribuna, Cluj-Napoca, 2023.

Profesorul Nicolae Iuga e, indiscutabil, un cărturar neaoş! Pe lângă asta, el este şi un povestitor fermecător şi remarcabil de tonifiant în relatările sale. Spusele lui te binedispun, descreţindu-ţi mintea şi sufletul. În poveştile lui regăseşti împletite admirabil farmecul humuleşteanului Ion Creangă cu hazul spumos al replicilor personajelor din scrierile lui Ion Luca Caragiale. Nu degeaba, când a editat în urmă cu peste trei decenii Jurnalul de Sighet, îşi ţinea o cronică sub semnătura Diogene. Personajul în cauză a fost un filosof celebru, contemporan cu Socrate, care a rămas în memoria culturală a umanităţii, cunoscut şi sub numele de Diogene Cinicul, poreclă ce îşi are originile în grecescul kynos, care însemna câine, adică un patruped care latră şi din când în când mai şi muşcă.

Din cartea scrisă de un alt Diogene, care s-a numit Laertios, şi care este cunoscută cititorilor cu titlul Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, ştim că acest personaj celebru trăia într-un butoi şi umbla prin agora ateniană, ziua în amiaza mare, căutând cu o lumânare… Omul, adică Arhetipul sau Fiinţa Ideală teoretizată/ concepută de Platon. Celălalt Diogene, adică Laertios, ne mai relatează în cartea pomenită mai devreme că tizul său l-a sfidat, câineşte, pe marele Alexandru Macedon, cerându-i obraznic să nu îl priveze de lumina Soarelui, umbra lui Alexandru căzând asupra lui Diogene. Şi iată că după mai bine de două milenii, un alt Diogene caută, de astă dată nu cu lumânarea, ci cu lanterna, căci suntem în era tehnologiilor digitale, acelaşi arhetip al fiinţei umane, evocând întâmplări pe care le-a trăit pe timpul studenţiei la Facultatea de Filozofie din Bucureştii anilor ’70. Indiscutabil, dincolo de erudiţia sa copleşitoare, pe care puţini profesori care predau Filosofia, inclusiv cei care sunt angrenaţi în şcolile doctorale din mândra noastră patrie, erudiţie pe care a dobândit-o numai printr-o lectură temeinică şi constantă, prof. Nicolae Iuga este înzestrat – aşa cum am mai spus – şi cu ha­rul/ darul/ talentul de mare povestitor! Atât prin viu grai, cât mai ales prin ceea ce a scris/ scrie.

În ultima sa carte, autorul evocă, probabil ca orice pensionar care trăieşte din nesfârşitele amin­tiri, o sumedenie de întâmplări din juneţea sa universitară. Din cele 26 de scene descrise în carte, unele sunt absolut memorabile, cum ar fi de pildă cea despre Farsa făcută profesorului Ion Banu de către Alexandru Monciu-Sudinski, despre Profesori de la Filozofie implicaţi în fraudarea admiterii la Facultatea de Drept, despre Un profesor universitar care şi-a plagiat propria lucrare de licenţă… Însă, după gusturile mele, „perla coroanei” mi se pare a fi evocarea unei întâmplări cu genialul matematician Grigore Moisil. Pe scurt, povestea sună cam aşa: „Între anii 1970-1972, Mircea Maliţa este numit ministru al Învăţământului, calitate în care îl cooptează şi pe Grigore Moisil într-un fel de Consiliu consultativ al Ministerului. La şedinţa din Minister, când s-a anunţat modificarea preconizată de Elena Ceauşescu, care prevedea ca profesorul să stea zilnic câte 8 ore în Universitate, la fel ca orice om al muncii, la întrebarea adresată lui Moisil, ilustrul matematician a răspuns: „Depinde de ce aveţi nevoie. Aveţi nevoie de capul sau de curul meu. Că, dacă aveţi nevoie de curul meu, eu pot să stau 8 ore pe zi în Universitate cu curul pe scaun” (pag. 137).

În fine, cu toate întâmplările spumoase şi plăcute lecturii, care nu pot să nu te înveselească, cred că în această carte, ce per ansamblu poate fi memorabilă, nu şi-ar fi avut locul ultimele două capitole. Mie îmi pare a fi superfluă şi gratuită informaţia ce ar viza performanţele publicistice şi intelectual-academice ale lui Nicolae Iuga. Omul nostru e tobă de carte!

 

prof. Ioan ŢIPLEA

De la Războiul de Treizeci de Ani, la un posibil război de treizeci de minute

 

Există similitudini structurale mentale între monarhia papală absolutistă și președinția constituțională „democratică” actuală. În urmă cu aproximativ o mie de ani au început să se dea lupte înverșunate pentru putere între papă și împărat, cei doi exponenți ai puterilor de atunci. Papa reprezenta puterea simbolică, spirituală, legitimată de drept divin, iar împăratul puterea seculară politică și militară, legitimată prin forța militară brută. În Bizanț s-a ajuns, cu timpul, la o relativă supremație a puterii împăratului în raport cu patriarhul, la situarea Bisericii sub stat, formulă numită ulterior cezaro-papism. Consacrarea heraldică a formulei duale a puterii în stat a devenit în Bizanț vulturul cu două capete, împăratul și patriarhul, reprezentare simbolică perpetuată prin împărații habsburgi, bisericile ortodoxe și țarii ruși, până în zilele noastre. În Occident în schimb pentru că, după căderea Romei, statele au fost devastate de barbari, s-a impus supremația papei de la Roma asupra statelor și asupra împăratului, Biserica a ajuns situată deasupra statului, formulă numită papo-cezarism, o construcție demantelată abia în urma Reformei și a Războiului de treizeci de ani (1618-1648). După aceea s-a ajuns ca în Germania protestantă de exemplu, spre deosebire de Viena catolică, vulturul heraldic să aibă un singur cap, simbolul puterii politico-militariste și atât.

Pentru Occident putem lua ca punct de plecare pontificatul Papei Grigore al VII-lea (1073-1085), cel care a purtat o luptă aprigă pentru supremație cu împăratul Germaniei Henric al IV-lea (1050-1106). Totul a plecat de la așa-numitul „conflict de investitură”, de la soluționarea chestiunii: cine are dreptul să numească episcopi, papa sau împăratul? În statele papale, rolul monarhului era deținut de papă și acolo, se subînțelege, numirile episcopilor erau făcute de către papă. Dar în celelalte state ale Europei a prins cutuma ca numirile în teritoriile lor să fie făcute de către regi sau împărați, sau măcar cu concursul acestora. Pe de o parte, acești episcopi numiți de puterea laică se sustrăgeau autorității papale când aceasta nu le convenea, iar pe de altă parte, cum numirile se făceau contra unei sume mari de bani, papalitatea era lipsită de o sursă importantă de venituri. A fost misiunea istorică a Papei Grigore al VII-lea ca să tranșeze chestiunea. Canoanele bisericești și paradigma mentală politică a vremurilor medievale erau de partea lui. Fiindcă doar el, Papa, era urmașul Sfântului Petru și locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Persoana lui era consacrată ca având un caracter sacru și universal, la fel ca și religia catolică, în timp ce persoanele regilor și ale împăraților nu aveau aceste caracteristici, limitați fiind tocmai de popoarele diferite pe care le reprezentau politic, prin urmare aceștia trebuiau să se supună papei.

Sciziunile între cele două puteri supreme, papă și împărat, îmbrăcau adesea forme violente, confruntări militare. Papa avea și el la dispoziție o armată, formată de regulă din mercenari, dar armatele papei puteau fi învinse pe câmpurile de luptă de către armatele puterilor seculare. În schimb, papa avea o armă invincibilă și invizibilă, cea mai puternică armă din lume, la fel ca arma nucleară de azi, cu care prin șantaj putea dobândi instantaneu superioritate politică asupra adversarilor, anume avea puterea de a refuza acordarea Sfintei Cuminecături și de a excomunica din Biserică pe adversarii săi. În mentalul comun de atunci, omul nu se putea mântui în afara Bisericii (nulla salus extra ecclesiam), deci dacă era excomunicat omul pierdea cel mai prețios lucru, ceva mai important chiar decât viața sa de aici de pe pământ, anume viața viitoare și veșnică. Experiența istorică a arătat că, până la urmă, regii și împărații au cedat șantajului papal al amenințării cu arma excomunicării. Pentru a obține anularea excomunicării sale, împăratul Henric al IV-lea s-a supus Papei Grigorie al VII-lea, făcând binecunoscuta penitență la Canossa în anul 1077, realizându-se în acest fel un precedent politico-juridic. Puterea simbolică a Bisericii a bătut puterea militară a Împăratului, ideea metafizică a nemuririi sufletului în strictă dependență de Biserică a învins forța fizică brută a armatelor.

A mai existat apoi și o forță mentală centripetă, care a favorizat și fortificat agregarea societăților, puterea și unitatea Bisericii. Această idee-forță a fost ideea existenței unui dușman extern comun al Bisericii Universale și al puterii politice a statelor, al regilor și împăraților, anume Islamul. Mai întâi au fost Cruciadele din secolele XI – XIII. Conștiința de sine a Europei ca o sumă de popoare creștine a apărut în timpul Cruciadelor: noi suntem creștini și europeni fiindcă avem de luptat cu păgânii, pentru eliberarea locurilor sfinte. Apoi, după arabi, în Orient au venit Otomanii. Bătăliile cu islamiștii arabi sau turci, conștiința unui dușman extern comun al Creștinătății care a ținut Biserica unită, satanizarea Islamului și mentalitatea islamofobă au durat cu aproximație o jumătate de mileniu, de la prima Cruciadă și până la Bătălia navală de la Lepanto (1571), când coaliția statelor catolice a câștigat o victorie decisivă asupra Imperiului Otoman. După dispariția pericolului extern al Imperiului Otoman, Biserica apuseană și-a pierdut din putere și s-a dezbinat întru sine, și-a pierdut „universalitatea” și s-a fragmentat în catolici și protestanți. Europa s-a scindat grav și a generat Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), un război religios pentru hegemonie în Europa, între țările catolice și cele protestante. Pretenției de dominație unipolară a Bisericii catolice i s-au pus capăt prin Pacea de la Westfalia (1648), care privea confesiunea Catolică și pe cea Protestantă ca pe două religii cu îndreptățire egală. Se constituie așadar o lume confesional-politică bipolară.

În prezent SUA și președintele lor, oricare ar fi el, se află în situația unei papalități în declin. De ce dispune un papă-președinte al SUA? În primul rând, structura mentală abstractă este aceeași ca în Evul Mediu, pe partea lui întunecată și irațională. Președintele SUA se crede un stăpân la fel de „universal” ca și papa. După căderea comunismului și dispariția lumii bipolare SUA / URSS, el pretinde că i se cuvine, ca un lucru de la sine înțeles, hegemonia asupra lumii întregi. Pentru a justifica ideea că este infailibil, papa susținea că îl are pe Dumnezeu imediat deasupra sa și că este inspirat de Dumnezeu. În schimb, președintele SUA de azi, pentru a-și justifica infailibilitatea, spune: noi aveam cea mai puternică armată din lume, deci noi avem întotdeauna dreptate.

Președintele SUA deține și el un anumit număr de „state papale”, adică țări pretinse independente și suverane, membre ale unor alianțe militare sau nu, pe care el le conduce prin intermediari, în care el își instalează, prin manipularea gloatelor de băștinași, pe proprii săi „episcopi”, cu titlul de președinți de țară, de șefi de guverne și de servicii secrete. Toți niște marionete. Le vinde apoi supușilor „indulgențe”, sub forma promisiunilor că îi va ierta de păcate și îi va apăra de dușmani reali sau imaginari, luându-le în schimb taxe de protecție, de regulă camuflate sub forma vânzării la prețuri exorbitante a unor armamente învechite. Le dă sau nu „sfânta împărtășanie”, făcându-i sau nu părtași la deținerea de armamente performante. Pentru îndreptarea păcătoșilor care nu ascultă de el, dă „canoane” sub forma sancțiunilor economice. Creează alianțe militare, „parteneriate strategice” și „coaliții”, mai mult prin amenințare și șantaj (și în consecință cu o coeziune perisabilă), în numele cărora cheamă la cruciade împotriva păgânilor care nu cred în evanghelia globalizării, din țări islamice, din Răsăritul Europei sau din Asia. Administrează țărilor supuse „sfintele taine” ale liberalismului și privatizării, ca să le poată confuziona și jefui mai ușor de resurse. Pronunță „excomunicarea” din lumea „liberă” și „democratică”, finalizată în destabilizare politică, războaie și distrugere a unor țări întregi. Spre deosebire de papă, care se consideră pe sine un simplu locțiitor al Fiului lui Dumnezeu pe pământ (Vicarius Filii Dei), președintele SUA se consideră vrând-nevrând chiar mai mult decât atât, el preia atribuțiile lui Dumnezeu Însuși, el decide ce popor merită să trăiască sau nu, între ce frontiere și în ce fel de regim politic. De data asta e invers față de Evul Mediu, forța brută a armelor puterii seculare prevalează asupra puterii simbolice a religiei, întrucât omenirea contemporană nu mai are o idee-forță de ordin metafizic referitoare la mântuirea sufletului.

La fel ca și Papa, președintele SUA este „infailibil”, în sensul că el stabilește criteriile absolute pentru bine și rău, în baza cărora tot el stabilește care țări se află de „partea bună” sau de „partea greșită” a istoriei, care țări au regimuri democratice și care autocrate, după care susține că lupta finală, apocaliptică între Bine și Rău se va da între democrație și autocrație. Tot de caracterul său infailibil ține și comunicarea mediatică. Orice minciună, insinuare sau alegație dubioasă emisă de către vaticanul prezidențial din Casa Albă sunt considerate adevăruri necondiționate, care nu mai au nevoie de nici o verificare, după cum orice enunț emis de către adversari este repede taxat, tot fără o minimă verificare, ca propagandă a ereticilor autocrați. Argumentarea este înlocuită cu etichetarea, stabilirea adevărului cu acreditarea sau discreditarea sursei. În ceața din mintea papei-președinte, prin „democrații” el înțelege țările care se supun lui și își cedează pe nimic resursele și suveranitatea față de autocrația din SUA, iar prin „autocrații” țările care se opun globalismului și unei lumi unipolare, care vor să își păstreze democratic resursele și sectoarele strategice ale economiei naționale sub controlul statului propriu, Rusia sau China de exemplu. De la punctul acestui refuz încolo va începe „execuția în efigie”, adică linșajul mediatic, de fapt pregătirea mediatică a războiului prin satanizarea unor lideri și a unor întregi popoare și civilizații. Se pun în practică metodele medievale ale islamofobiei și iudeofobiei, generând noi fobii la fel de iraționale, periculoase și criminale, anume rusofobia sau sinofobia. În privința rusofobiei, ne aflăm cam acolo unde se afla lumea europeană cu antisemitismul în prima jumătate a secolului XX. Finalul nu poate fi altul decât un război, așa cum a fost Războiul de Treizeci de Ani, care a pus capăt pretențiilor dictatoriale, hegemonico-unipolare ale papalității. Noul război, a cărui primejdie se arată la orizont, s-ar putea să nu aibă nevoie să dureze treizeci de ani, poate să dureze numai treizeci de minute. Ar fi un război incomparabil mai distructiv pentru planetă și pentru întreaga umanitate.

 

 prof. univ. dr. Nicolae IUGA

 

Simpozionul internațional „Maramureș - promotor al culturii și identității românești în lume"

Accesati  https://mail.yahoo.com/d/folders/1/messages/AN_k9wNAkNBEYymW0woZ8KD60TE

Hristos a Înviat!

 

                                                           prof. dr. Nicolae IUGA

Poezia lui Gelu Dragoş are un patetism reţinut

 

„Poezia lui Gelu Dragoş are un patetism reţinut, îngemănat cu un ton melancolic nu mai puţin discret (în Zăpezi de camuflaj de exemplu)...Tristeţea ne duce bacovian la boemă şi tonuri de gri şi de aici la sentimentul de sleire a vieţii, de repetiţie monotonă a cenuşiului şi a lipsei de sens, dar nostalgia restaurării omului, a răscumpărării şi a recuperării condiţiei sale paradisiace originare este şi ea prezentă şi posibilă, marcată fiind în versuri memorabile: Dacă ar afla mama câte păcate mi-a văzut îngerul/s-ar cutremura în patul ei de alun.../Dac-ar putea spune heruvimii cât de mult Te doresc/s-ar face un şuier şi vuiet de aici până-n cer...” (Mai dă-mi un timp...).

                                                                               Dr. Nicolae IUGA

Homo hominans sau despre om ca autor al propriului regn ontologic

 

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

 

            Avem în față o necesară și binevenită restituire[1] a unor substanțiale texte filosofice, unele inedite iar altele edite, aparținând lui Cristian Petru (1952-2003), absolvent strălucit al Filosofiei bucureștene de pe la finele anilor ‘70, într-o ediție îngrijită de către un alt exponent de seamă al acelei generații, Adrian Miroiu.

            Un amplu capitol al cărții (70 de pagini) este consacrat filosofiei lui Lucian Blaga – și asta într-o vreme (în România anilor ‘80) în care exegeza autohtonă asupra acestui important gânditor era încă tributară poncifelor și clișeelor proletcultiste sau, cum spune chiar autorul nostru: „Nici măcar exegeza operei filosofice blagiene nu a depășit stadiul prezentărilor sau comentariilor elementare. Mai rău, chiar și acestea vădesc în mod curent o fi insuficientă adecvare la texte, o lipsă de pertinență interpretativă, de tensiune problematică și de validitate teoretică cel puțin nedumeritoare” (p. 10). În timp ce Cristian Petru crede, cu îndreptățire, că vom înțelege greu și târziu că Lucian Blaga a fost un mare și autentic filosof, că ne-a înavuțit cu o filosofie de filosof, iar nu cu o filosofie de cercetător, de profesor, că filosofia sa a fost si este mondial competitivă, demnă să intre în circuitul și în patrimoniul filosofiei universale.

            Cristian Petru reușește buna performanță de a intra în interiorul sistemului filosofic al lui Lucian Blaga, de a-l reconstrui narativ-exegetic și de a-l re-expune într-un aparat conceptual adecvat limbajului filosofic actual. În ceea ce privește personalitatea creatoare a filosofului român, Cristian Petru observă că, într-adevăr, „nimeni în spațiul nostru cultural nu și-a identificat atât de timpuriu și cu atâta nefirească siguranță vocația creatoare, nimeni nu și-a conștientizat-o așa de acut, nu și-a asumat-o cu asemenea gravă bucurie și nu și-a gândit-o până la ultimele implicații, până la temeiurile și tâlcurile sale metafizice, așa cum a făcut marele nostru filosof și poet Lucian Blaga” (p. 39).   

            Cel de al doilea capitol al cărții este consacrat studierii fenomenului religos, dar sub o abordare  metodologică originală, numită de către autor „religiologie fenomenologică”. De ce nu, mai simplu, „fenomenologie a religiei”?  – ne explică însuși autorul. Sintagma „Fenomenologia religiei” este mai larg utilizată, dar mai ambiguă, nereușind a distinge demersul cognitiv de obiectul și de rezultatul său, pe de o parte, și investigația de factură predominant științifică, specific filosofică, pe de altă parte (p.77). Termenii „religie” și „religios” se bucură de un sens foarte larg, iar aceasta mulțumită concepției despre natura sau esența faptului religios pe care o profesează religiologii fenomenologi. Religia poate fi definită, simplu, drept „credință in supranatural”. În religie, omul caută a-și înălța viața, a-i da un sens mai profund, el caută în viața sa și pentru ea o superioritate, religia se orientează, se îndreaptă mereu spre mântuire, niciodată spre viața însăși, așa cum este dată.

            După Mircea Eliade, Religia este „experiența sacrului” și, prin urmare, termenul este legat de ideile de ființă, de semnificație și de adevăr. Determinarea religiei ca religiozitate și a acesteia prin raportare la sacru ascunde o ambiguitate, anume definiția o dă omul de știință unui definiendum (termenul pe care îl definim) ce-l interesează ca om de știință, însă terminologia definiens-ului (termenul cu care definim) aparține omului ca homo religious. Se impune deci respectatea principiului metodologic că, atunci când studiază religiile și comportamentul oamenilor religioși, omul de știință sau filosoful să nu procedeze la valorizarea de factură religioasă, indiferent de credo-ul său personal (p. 80-82). În mod ideal, savantul religiolog trebuie să fie metodologic ateu, dar ca fenomenolog poate să își asume o religie determinată și să opereze din interiorul ei. Aceste lucruri sunt spuse în mod sumar despre religie și religiologie.

            În al doilea rând, metoda fenomenologică necesită și ea câteva lămuri elementare. Într-o primă aproximare, metoda fenomenologică se desprinde din raportul său de opoziție față de metoda istorică, adică față de investigația istoriografică specializată, strâns atașată contextului real istoric și diacroniei faptelor religioase. În schimb, fenomenologia este un demers de factură comparativă și tipologizantă, adică urmărește să degajeze structurile fundamentale sau „tipurile ideale” care ar defini esența fenomenelor religioase. În acest scop se practică celebra „reducție fenomenologică”, este pus „între paranteze” contextul istoric și se efectuează comparații indiferente la spațiul cultural și la timpul istoric. Încât, într-un sens, Fenomenologia este pur și simplu un alt mod de a scrie Istoria, logic nu cronologic. Cercetarea fenomenologică este comparativă, menită a înțelege esența și structurile, în complementaritate cu înțelegerea istorică, genetic-evolutivă a fenomenelor. Fenomenologia urmărește studiul structurilor și semnificațiilor, iar Istoria înțelegerea fenomenele religioase în contextul lor istoric.  

            Și, totuși, de ce Cristian Petru folosește expresia „Homo hominans” spre a-și caracteriza cel mai bine demersul propriu, sintagmă care de altfel dă și titlul cărții? Personal cred că este vorba de o calchiere, conștientă sau nu, după mai celebra „natura naturans” a lui Spinoza. La Spinoza avem Natura naturata, adică ceea ce numim noi „lucruri”, ceea ce în sistemul spiozist este ceva ce rezultă din necesitatea naturii lui Dumnezeu, sau din atributele lui Dumnezeu, adică toate modurile de existență ale atributelor lui Dumnezeu (Ethica, partea I, prop. 29, scholium). Dar Natura naturata nu subzistă prin sine, așa cum fenomenul nu subzistă fără esență, iar esența este aici  Natura naturans, adică ceea ce este în sine și este concepută prin sine însăși, care își este sieși cauză (causa sui), necauzată de nimic din afară, dar care cauzează la rândul ei natura naturata. Pe scurt și mai pe înțeles, Natura naturans este sinonimă cu Creatorul, iar natura naturata cu creatura.

            Homo hominans, în accepțiunea autorului nostru, este omul în sensul în care este „rădăcină” sau „măsură” a tuturor lucrurilor, cauză de sine și, în consecință, este creatorul propriului regim al ființării sale, al unei ontologii proprii a umanului, în siajul praxis-lui marxian și al Dasein-ului heideggerian.  În sens generic, ontologia umanului reprezintă felul în care omul înțelege și încearcă să fie atent la sine, să se intereseze și să se îngrijească de sine (p. 145). Filosofiile care, în mod mai mult sau mai puțin direct și consecvent, aduc umanul în prim-planul interesului lor au o rezonanță particulară, un ton distinctiv, acela provocat de nota fundamentală a reconsiderării ontologice a specificului și a relevantei omului, o re-situare, o reinterpretare și o reevaluare a ființei, ființării și lumii umane (p. 147). Perspectivă care ar putea fi numită, scrie Cristian Petru, promovarea „principiului antropic” în ontologie. După cum la Heidegger, Dasein-ul reprezintă existența umană în sensul de deschidere către lume, care aruncă o nouă lumină asupra Ființei.

            În concluzie, ar mai rămâne de lămurit doar faptul dacă noi îl concepem pe om ca fiind Homo hominans pe de-a întregul, sau numai în parte. Adică dacă el este creatorul propriului său regn ontologic total sau numai parțial. Pentru omul necredincios, pentru ateu omul își crează de unul singur, autosuficient, în întregime propria sa ontologie a umanului, dar această perspectivă prezintă neajunsul că nu poate explica de ce atunci omul nu își poate controla în întregime și propriul său destin. Iar pentru omul credincios lucrurile sunt ceva mai simple și clare, filmul vieții lui și al universului său uman este o realizare în coproducție de către Om și Dumnezeu.   

---

[1] Cristian Petru, Homo hominans. Despre relevanța ontologică a umanului, Ed. Institutul European, București, 2020, 198 pagini, ediție îngrijită de Adrian Miroiu.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga a publicat un amplu articol într-o revistă de prestigiu internațional din SUA

 

Revista „Global Journal of Human-Social Science” seria F, care apare la Massachusetts, SUA, publică în cel mai recent număr al său (în vol. 20, issue 7, year 2020, la p. 17–22) un pătrunzător studiu al Profesorului Nicolae Iuga intitulat What Kind of Cultural Revolution is Taking Place in the US Today? consacrat analizării fenomenelor sociale de profunzime care au loc în prezent în societatea americană.

Din rezumatul articolului aflăm că autorul studiază „revoluția culturală” care are loc azi în Statele Unite în raport cu proletcultismul din URSS și cu „revoluția culturală” din China anilor ‘60 ai secolului trecut. Mișcarea „Black Lives Matter” din America contemporană are în comun cu marxismul și cu proletcultismul sovietic o anumită „idee mesianică”, adică o reprezentare despre un exponent social menit să salveze lumea. La Marx și în proletcultism pe post de Mesia se află proletariatul, iar în neo-bolșevismul american contemporan dimensiunea mesianică este distribuită egal asupra tuturor minorităților imaginabile: rasiale, sexuale, negri, imigranți, comunități LGBT ș.a.m.d. Fiecare minoritate se simte egal îndreptățită să pretindă că ea este chemată să mântuiască lumea.

De la maoism a luat negarea și distrugerea furioasă a valorilor culturale și etice ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat, bineînțeles toate acestea pe fondul unui anumit specific american. Dar luptând deschis împotriva rasismului, această mișcare dezvoltă un rasism în direcția opusă, un rasism împotriva oamenilor albi, heterosexuali și eventual creștini. Analiza încearcă, de asemenea, o serie de previziuni cu privire la evoluțiile mișcării și implicațiile pe care aceasta le-ar putea avea în eventualitatea extinderii sale în Europa.

Deși este un articol extrem de critic la adresa curentului ideologic care domină gândirea politică din SUA de azi, acesta a fost totuși publicat tocmai într-o revistă care apare în SUA. Articolul poate fi consultat în limba engleză la linkul: https://globaljournals.org/GJHSS_ Volume20/E-Journal_GJHSS_(F)_Vol_20_Issue_7.pdf

O carte deosebită tradusă în opt limbi străine

Cartea domnului prof. univ. dr. Nicolae Iuga intitulată Essays on Suicide. From philosophic justification to religious forbiddance, tradusă în limba engleză de către doamna prof. Andreea Biro din Sighetu Marmației, a fost publicată în acest an la Editura Lambert Academic Publishing din Saarbrücken, Germania.

Recent, Editura Lambert Academic Publishing a devenit parteneră a unei companii germane care dezvoltă sisteme moderne de inteligență artificială pentru traduceri în limbi străine. Este vorba de tehnici care au capacitatea de a traduce chiar și cele mai mici nuanțe. Iar cartea cu titlul de mai sus a domnului profesor Nicolae Iuga a fost apreciată de către editori și librari ca prezentând un interes deosebit și, în consecință, a fost deja tradusă prin acest sistem în opt limbi, anume în engleză, germană, franceză, spaniolă, italiană, portugheză, daneză și poloneză. Ilustrația copertei a rămas aceeași, cu mici variațiuni, de la o editură națională la alta, fiind diferite bineînțeles siglele editurilor și titlurile cărții, în funcție de limbile în cauză. Coperțile edițiilor în limbile respective pot fi văzute în ilustrațiile de mai jos.
Prin această realizare, domnul profesor dr. Nicolae Iuga intră în clubul select al autorilor români care se bucură de traducere în mai multe limbi europene, de recunoaștere și de circulație internațională.

Maramureşeni cu care ne mândrim !

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga – lansare de cărți la București

Joi 5 martie a.c., la Centrul Rus de Știință și Cultură din București au fost prezentate publicului trei cărți apărute recent, scrise de către prof. univ. dr. Nicolae Iuga. Este vorba de cărțile: Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon, Editura Limes, Cluj, 2019, Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI, Editura Limes, 2020 și Acțiunile teroriste ale Ungariei în Rusia Subcarpatică și în România (anii 1938-1939), Ed. Limes, 2020.

De ce la Centrul Rus de Știință și Cultură din București? Motivul este că în aceste cărți se vorbește între altele și de situațiile istorice și culturale în care au trăit locuitorii din actuala regiune Transcarpatia din Ucraina, regiune care pe vremea când se afla în componența Imperiului Austro-Ungar și respectiv a Ungariei horthyste se numea Rusia Subcarpatică, iar locuitorii ei se numeau ruteni. În prima carte sunt analizate evoluțiile de ordin religios și geopolitic din regiune de pe vremea Austro-Ungariei, mai exact acțiunile de maghiarizare prin Biserică a rutenilor din Rusia Subcarpatică și a românilor din Maramureș și din vestul Transilvaniei, scop în care s-a înființat și o Episcopie greco-catolică maghiarizatoare cu sediul în orașul Hajdudorogh. Concluzia autorului este că, de fapt, prin Tratatul de la Trianon, Ungaria nu a pierdut atât teritorii proprii maghiare, cât a pierdut posibilitatea de a maghiariza pe mai departe alte naționalități, din teritorii nemaghiare și în care maghiarii erau în minoritate.

Iar în cartea menționată mai la urmă sunt reproduse în premieră documente din arhiva fostului Serviciu Secret de Informații al Armatei Române din perioada interbelică. Aceste documente se referă la raporturile Ungariei cu vecinii săi Cehoslovacia și România în anii imediat premergători celui de al Doilea Război Mondial (1938-1939) și au o importanță aparte. Rapoartele din acei ani, întocmite de agenții români de pe teritoriul Ungariei, pun în evidență acțiunile secrete pe care le-a derulat Ungaria în 1938 în vederea dezmembrării Cehoslovaciei și a anexării Rusiei Subcarpatice de la acest stat. Prin aceste rapoarte, conducerea României de atunci era informată că este posibil în orice moment ca Ungaria să procedeze în același fel și față de România, lucru care de altfel s-a și întâmplat, în înlănțuirea de evenimente care au culminat cu Dictatul de la Viena împotriva României din 30 august 1940.

Despre aceste două cărți, precum și despre cartea referitoare la Globalism ca formă de colonialism au vorbit: Igor Iniushkin, Ministru-consilier la Ambasada Federației Ruse de la București, prof. univ. dr. Adrian Severin, fost ministru de Externe al României, prof. univ. dr. Silviu Sofronie, consul onorific al Republicii Moldova în România și traducătoarea Anna Dinuț. Evenimentul a fost moderat de către conf. univ. dr. Iulia Timofte de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. În final, soliști ai tarafului Rutenilor din Sighetu Marmaţiei  au interpretat cântece din folclorul rutenilor Subcarpatici.

Săliștea, jurământ de fidelitate

de Gheorghe Pârja

Nu de puține ori îmi pun întrebarea: oare se mai acordă atenție ­Maramureșului profund? Mai privește cineva spre interiorul acestui Ținut? Care rămâne o incitantă carte de istorie. Parte din ea descoperită de bravii înaintași, dar au rămas multe detalii care își cer dreptul la lumină. Îndoielile mele s-au liniștit prin vreme. Generația matură de intelectuali din Maramureș și-a legat numele de manifestări care lasă urme. Se emit idei, se certifică descoperiri care sunt adunate în cărți. O zestre de preț pentru timpul ce vine. Un asemenea centru de iluminare a Maramureșului este orașul Săliștea de Sus. Un loc de vechime, cu armuri voievodale, un spațiu în care dovezile istoriei sunt la îndemână. Doar trebuie puse în mișcare. Asta face Simpozionul Național „Cultură și civilizație românească în Maramureș”, ajuns la ediția a XI-a. Primăria și Consiliul Local Săliștea de Sus, în parteneriat cu Academia Română, au deschis porțile așezării pentru a intra în cetate cărturari cu noi înscrisuri despre istoria locului, a Maramureșului.

În perioada 13-14 august, Săliștea de Sus, la Pensiunea Seky, a intrat în rezonanță academică, deoarece zecile de comunicări au îmbrăcat forma rigorii și sobrietății intelectuale. Ca în fiecare an, temele susținute sunt incitante, argumentate, dar și polemice. Conferențiarii sunt documentați în domeniile pe care le reprezintă. Și în acest an, prezența acad. Alexandru Surdu, președintele Secției de Filosofie a Academiei Române, a polarizat atenția. Șagunistul, care a făcut elogiul filosofiei românești, s-a aplecat cu multă înțelegere asupra destinului istoric al Maramureșului. Evantaiul de subiecte susținute de autori, și în această ediție, a recompus, într-o viziune actuală, etapele care au marcat un timp istoric, ce rezonează cu o profundă spiritualitate nordică.

Moderatorii, profesorii Nicolae Iuga și Simion Iuga, au făcut aprecieri asupra temelor abordate, constatând că de la o ediție la alta Simpozionul a primit dimensiune științifică, cu aură academică. Selectez câteva din abordările care

mi-au reținut în mod special atenția, dând manifestării ținuta de care aminteam. Universitarul clujean Mircea Popa a deslușit domeniul voievozilor Ma­ra­mu­reșului. Apoi am aflat despre moș­tenirea dinastică maramureșeană a lui Ștefan cel Mare. A fost evocată fiziciana și chimista franceză Yvette Cauchois, savanta care a radiografiat Soarele, înmormântată la Mănăstirea Bârsana. S-a descifrat jurământul de fidelitate, ca problemă în dezbatere diecezană. O revelație a manifestării a fost prezența dr. Ioan Dăncuș, directorul Departamentului de Lasere de la Măgurele, originar din Sighetu Marmației. Am ascultat comunicări despre emigrări din Maramureș în perioada interbelică, zăcământul de țiței de la Săliștea de Sus, stadiul manifestărilor populare actuale desfășurate pe Valea Izei. Nu a fost uitată cercetarea gospodăriei maramureșene, între tradițional și modern. Din SUA a fost la tribună Jennifer Ament-Nemeth, vorbind despre asimilarea culturală a nativilor americani. A fost și o sesiune de prezentare a cărții. Am reținut titlul: „Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de la Hajdudorog la Tratatul de la Trianon”, autor Nicolae Iuga. Cuvântul de închidere a lucrărilor a fost rostit de academicianul Alexandru Surdu.

Rotindu-mi privirea prin Maramureș, pot spune că la Săliștea de Sus este o reședință actuală a culturii de valoare. Multe idei s-au lansat în două zile, în ajun de Sfânta Maria. Pe unele le voi dezvolta. În timp ce prin unele așezări mara­mureșene suflă vântul nepăsării culturale, aici pe Iza, spiritul academic s-a instalat confortabil. Se poate această izbândă, deoarece Primăria, Consiliul Local au vocația deschiderii așezării lor spre lume. Energicul primar, ec. Ștefan Iuga, este convins că prin cultură ajungi departe, luminezi așezarea. Profesorul Simion Iuga s-a zidit în spiritul acestei manifestări. Ochii sunt îndreptați spre Mara­mureșul interior. Veniți de luați lumina culturii, la Săliștea de Sus! Săliștenii au depus jurământ de fidelitate pentru vatra lor istorică.

Dr. NICOLAE IUGA - "Maramureşul - floarea cu cinci petale", Editura "Limes" Cluj Napoca, 2019

"ESEURI DESPRE SINUCIDERE de la justificări filosofice la interdictii religioase" de prof. univ. dr. Nicolae IUGA

La mulţi ani domnule profesor!

Dr. Nicolae Iuga – 65 ani!

Profesorul Nicolae Iuga s-a născut pe 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în anul 1978. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, ulterior lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. A susţinut doctoratul în Filosofie la Universitatea “Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesorului Andrei Marga. Începând cu anul 2003, Nicolae Iuga este conferenţiar și, respectiv profesor universitar la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest “Vasile Goldiş” din Arad. Este autor unic al unui număr de 20 cărți, dintre care 4 au fost publicate în limbile franceză și engleză la prestigioase edituri din Germania, precum și al unui mare număr de articole publicate în reviste din România, Franța, Austria, Germania și Statele Unite. Despre cărțile sale au apărut zeci de recenzii favorabile în presa de specialitate din țară și din străinătate.

            Am putea selecta câteva aprecieri: „Scriitura lui Nicolae Iuga este cuceritoare prin logica remarcabilă, are o frumusețe dialectică de mare seninătate, iar etica se transmite ca un act imperial” (Ștefan Fay, Nissa, Franța, 2000). „Scrisul lui Nicolae Iuga încântă și seduce, dar și constrânge intelectual, precum un silogism” (Ion Bălin, București, 2000). „Nicolae Iuga face proba unei remarcabile culturi teoretice, consacrându-se drept unul dintre cei mai competenți eseiști pe care îi avem în România în momentul de față” (Andrei Marga, UBB, Cluj-Napoca, 2002). „Nos llamaros la atencion los trabajos esotéricos Le Cercle et l’Arbre de la Vie redactados por Nicolae Iuga, que ilustram claramente la solida preparacion intelecual del autor” (A. Mac Liman, CIEM, Madrid, Spania, 2015). „He is a professor of international reputation as his articles are published in peer reviewed journals in several languages in both Europe and the United States” (Theodor Damian, Metropolitan College of New York, SUA, 2015). „Nicolae Iuga are o solidă cultură enciclopedică, combinată cu profunzime filosofică și cu o mare rigoare științifică. Are o judecată tranșantă și o viziune limpede, atât în probleme ce țin de ideologia politică contemporană, cât și în cele legate de cultură, de morala creștină, de ezoterism, de teologie și de tradiții” (Prof. Horea Porumb, Université Paris XIII, Franța, 2015). „Avantajul domnului Nicolae Iuga constă în cunoașterea Filosofiei și cărțile sale produc deschideri, generalizează experiențe și aduc o importantă contribuție în domeniu” (Acad. Alexandru Boboc, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 313 / 2015).

            Notă. În anul 2017, lui Nicolae Iuga i s-a decernat Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015.

           

                                                                           

                

Însemnări la cartea "Şapte păcate împotriva Spiritului" de Nicolae Iuga

În 1973, când împlinea 70 de ani, întemeietorul etologiei și laureatul Premiului Nobel în biologie, austriacul Konrad Lorenz, scotea la lumină o carte celebră: „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” (suprapopularea, pustiirea spațiului vital, competiția individului cu sine însuși, moartea termică a simțurilor, decăderea genetică, sfărmarea tradițiilor, creșterea receptivității la îndoctrinare, armele nucleare), care ”se află într-o relație de interdependență cauzală, amenințând să ducă nu numai la dispariția culturii noastre contemporane, ci și a omenirii ca specie”.

Cinci ani mai târziu, tot cam pe la aceeași vârstă, dintr-o altă perspectivă, de ordin ontologic, filosoful român Constantin Noica publica o carte despre cele ”Șase maladii ale spiritului contemporan” (katholita sau incapacitatea de generalizare, todetita sau imposibilitatea individualizării, horetita sau incapacitatea de a da determinații, acatholia sau refuzul generalului, atodetia sau respingerea individualului și ahorehita sau respingerea determinanților), maladii care macină și vulnerabilizează atât individul, cât și societatea, atât civilizația, cât și cultura.

De atunci au trecut patru decenii, răstimp în care s-au produs mutații profunde și radicale în toate domeniile, determinând schimbarea din temelie a mentalităților, atitudinilor și comportamentelor la scară planetară.

Și iată că în 2016, în siajul cărților scrise de cei doi mari cărturari, prof. univ. dr. Nicolae Iuga se încumetă să ne prezinte, dintr-o altă perspectivă, de ordin etic, „Șapte păcate împotriva Spiritului”, o carte apărută la Editura Limes, Cluj Napoca. O spun din capul locului, prin tematică și conținut, prin coerența discursivă și forța argumentativă, prin finețea radiografiilor și profunzimea analizelor, dar mai cu seamă prin calitatea diagnozelor, cartea universitarului maramureșean îmi pare a fi o replică izbutită și onorantă la cele două cărți pomenite anterior. Că acesta-i adevărul, o dovedește faptul că de curând a apărut și versiunea sa în limba engleză, în tălmăcirea dr. Laura Rebecca Stiegelbauer și Kelly Gunn, Fulbright ETA, „The Seven Sins against the Spirit”, publicată în 2017 la Editura Lambert Academic Publishing din Saarbrücken, Germania. Indiscutabil, acest eveniment editorial este o mare izbândă. Atât a autorului, cât și a cărții. Numai că Nicolae Iuga nu e la prima performanță de acest fel. De fapt, el a „recidivat”, întrucât alte trei dintre cărțile domniei sale au fost traduse anterior în limbi de circulație internațională. Este vorba despre Essais éthique et politique publicată în Germania în 2016 la Edition Universitaires Européenne, Saarbrücken, de About at New Antisemitism and other Essays, publicată tot în Germania în 2016, de Lambert Academic Publishing și de Sur les racines de l'ésotérisme dans la pensée antique, apărută în mai 2017, tot în Germania, la Editura Noor Publishing, Saarbrücken. Așadar, dacă putem fi onești, trebuie să admitem că nu-i de ici ori de colea ca un autor, fie el și profesor universitar, să ajungă  la asemenea rezultate. Judecați fiecare! În ceea ce mă privește, cred că prin asemenea izbânzi profesionale și intelectuale, Nicolae Iuga îi eclipsează pe mulți dintre confrații săi din mediul academic, ce se remarcă eventual prin fecunditatea producției de maculatură, folositoare exclusiv în … propria carieră.

Revenind la cele Șapte păcate împotriva Spiritului, aș observa că autorul, fidel proiectului și crezului său creator, respectându-se pe sine dar și pe cititori, nu scrie după ureche, ci metodic, cu rigoare, claritate, precizie, expresivitate și coerență, indicându-ne mai întâi temeiurile sau cauzele și abia apoi formele de manifestarea ale acestor „păcate”. Ca un cărturar veritabil, încercând să-și justifice demersul etico-filosofic, încă din Introducere, autorul se raportează la Biblie, amintindu-ne că ”există în Evanghelii un loc consacrat Păcatului împotriva Spiritului (Duhului) Sfânt”,  întâlnit în Mt. XII, 24-33, Mc. III, 28-30, Lc. XII, 10, unde găsim următorul avertisment: ”Orice păcat și orice blasfemie li se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Cel ce va grăi cuvântul împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în ce va să fie”. Din aceleași Evanghelii mai știm și contextul în care Hristos lansează acest avertisment. E vorba de vindecarea unui demonizat, prilej cu care Iisus e acuzat de farisei că practică exorcizarea tocmai cu ajutorul demonului. Astfel spus, ”fariseii insinuează o confuzie totală între Fiul lui Dumnezeu și căpetenia demonilor, prin extensie, între Dumnezeu și Diavol, între Binele absolut și Răul absolut”. Comentând semnificațiile acestei pericope, Nicolae Iuga e convins că acest tip de confuzie e mai rea decât ”diavolul însuși, pentru că diavolul neagă anumite valori, dar nu le confundă”. Pe când fariseii au procedat taman pe dos. Dar noi, cei de azi, oare cum procedăm?

Convins de acest adevăr, că răul cel mai mare îl reprezintă ”confuzia totală dintre Bine și Rău”, autorul face următorul pas, clarificând semnificațiile Duhului Sfânt: ”unul cu suflare de viațăa lui Dumnezeu asupra lui Adam cel făcut din pământ și al doilea ca suflare dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu cel Înviat asupra unei umanități reînnoite”, după care, cu subtilitate, analizează diferențele semantice conținute în conceptul teologic de Spirit (Duh) Sfânt și cel filosofic de Spirit Obiectiv, care e de fapt un alt nume a lui Dumnezeu, așa cum îl întâlnim de pildă la Hegel. Accentuând ca demersul său se focalizează pe semnificațiile etico-religioase ale Spiritului (Duhului), autorul conchide că „a păcătui împotriva Duhului Sfânt înseamnă de fapt a atinge, a știrbi, a răni, a afecta grav integritatea Spiritului Obiectiv, precum și Sfințenia lui”. Pe de altă parte, acest gen de păcate, lezând însuși substratul ontologic al omului și al umanității, adică suflarea divină sau Duhul Sfânt din noi, „prin consecințele care se răsfrâng asupra umanității pieritoare și ireversibilă” sunt iremediabile, nefiind iertate „nici acuma și nici în veacul ce o să vină”.

Odată limpezite aceste lucruri, cu același spirit pătrunzător, meticulos și metodic, în capitole distincte, riguros elaborate și bine articulate, autorul trece la radiografierea celor șapte maladii morale, al căror numitor comun e confuzia dintre bine și rău. Astfel, în capitolul intitulat „Invazia imbecililor în spațiul virtual”, pornind de la ponciful că „orice imagine poate să ne spună mai mult decât o mie de cuvinte”, etalându-și anvergura intelectuală și măiestria analitică, Nicolae Iuga supune reflecției noastre, cu mult umor, impactul televiziunii și al internetului, care au condus, așa cum susțin Giovani Sartori și Umberto Eco, la imbecilizarea ființei umane. Iar diagnosticul autorului nostru este fără echivoc: „Păcatul mare și impardonabil împotriva Spiritului este că se produce confuzia gravă, totală, între a vedea și a gândi”.

Mai grav e că prin intermediul celor două instrumente de manipulare la scară globală „acest om nou, infantilizat prin imagine și atrofiat cultural, își alienează astfel cea mai mare parte a culturii universale depozitată în cartea tipărită”. În plus, prin globalizarea comunicării, rețelele de socializare, ca instrumente ale dezinhibării, cultivând flecăreala și  exhibiționismul, nu fac altceva decât să accelereze înspăimântător confuzia axiologică din societate, o stare în care „Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a Internetului, își pierde mesajul, forța, unicitatea și relieful, riscând la modul cel mai serios să treacă neobservat, să fie acoperit și sufocat de o sumă foarte mare de mici nimicuri.”

Apoi, în strânsă legătură cu păcatul  generat de televiziuni și internet se află și agresiunea împotriva Cărții, ca „depozitar al Spiritului”. La fel ca babilonia televizată și virtuală, într-un alt text,autorul radiografiază păcatul „distrugerii cărții”. Asemenea anomaliei anterioare, și această maladie morală are două forme de manifestare. E vorba, mai întâi, de distrugerea directă a cărții, prin ardere, și apoi, poate mai grav decât prima agresiune, este „distrugerea indirectă prin grafomanie și maculatură”. În acest capitol, intitulat sugestiv „DistrugereaCărții ca depozitar al Spiritului”, ca pretext hermeneutic, autorul invocă un mit egiptean despre geneza și rostul scrierii, relatat de Socrate în dialogul Phaidros, 274d - 275e. Reflectând asupra tâlcului acestei istorioare, profesorul Nicolae Iuga opinează că, dincolo de eventualele neajunsuri, evidențiate și de către Socrate în acest dialog platonician, până la urmă, „o carte scrisă devine un important depozitar al Spiritului”, întrucât ea tezaurizează înțelepciunea omenirii. Fidel demersului său, după un succint istoric al scrierii, autorul ne oferă povestea „prigonirii cărților” prin ardere, o poveste ce începe pe vremea lui Pericle când, pentru prima dată, scrierile unui filosof, Protagoras, au fost arse în Agora din Atena. Știm că, iar dacă nu știm, vom afla din  această carte, că această formă de violență spirituală atinge apogeul în anul 640 d.H., când califul Omar, raportându-se la Coran, formulează celebra aporie legată de conținutul cărților din Biblioteca din Alexandria, hotărând arderea lor, motiv pentru care Sf. Toma d’ Aquino, reflectând  asupra aporiei califului lui Omar, a exclamat: „Ferește-te de omul unei singure cărți!”, așa cum ar fi fost, se pare, acest lider al musulmanilor. Autorul își încheie istoria incendierii cărții, semnalându-ne că recent, în 2016, „din ordinul Ministerului Educației, au fost arse cărți în Federația Rusă”.

Numai că, pe lângă asemenea exerciții piromanice, destul de frecvente în cursul istoriei, o altă formă de agresiune spirituală, de data asta indirectă, o reprezintă flecăreala, grafomania sau „beția de cuvinte” pomenită de Maiorescu, adică „producția de maculatură”. Raportându-se la aceleași fragmente din Phaidros, pe baza observației lui Platon, cum că, prin intermediul cărților, indiscutabil cititorii vor afla multe lucruri bune, socotindu-se îndreptățiți să pretindă că sunt înțelepți, „când de fapt cei mai mulți dintre ei nu vor avea un gând care să fie al lor”, autorul se întreabă dacă arderea unei cărți, după ce în prealabil a fost citită și înțeleasă, este o nenorocire mai mare ca grafomania și producția de maculatură, ce conțin mesaje și texte fără nicio noimă? iar răspunsul dat e fără echivoc „Este mai grav și mai periculos să avem oameni care să citească și să scrie fără rost”. Fiind sigur de acest adevăr, autorul explorează și analizează apoi mobilurile, unele mai pestrițe și mai năstrușnice ca altele, ce generează flecăreala și grafomania, două epidemii spirituale ce contaminează înspăimântător România zilelor noastre.

Trăncăneala sau flecăreala, despre care Heidegger, în Ființă și timp, ne spune că reprezintă o trăsătura ontologică definitorie, alături de ambiguitate și curiozitate, a Dasein-ului, adică a unei vieți inautentice, nu poate fi decât scrisă ori vorbită. „Flecăreala vorbită se întemeiază pe reiterarea celor auzite, iar cea scrisă pe cele citite.” Una produce fojgăială, zumzet și vacarm! Cealaltă, texte insipide, jalnice, fără noimă, adică maculatură! Aprofundând analiza asupra acestei agresiuni împotriva Spiritului, autorul sesizează că, dacă flecăreala și maculatura nu se definesc prin intenția de a înșela, în schimb există un gen de „scriitură (contra)făcută anume cu scopul de a înșela, respectiv plagiatul”. Chiar dacă această practică este nocivă, atât moral-spiritual cât și profesional,  aspect ignorat de actualul Ministru al Educației dl. prof. univ. dr. Valentin Popa – care,  printr-o declarație publică halucinantă, susținea grozăvia că nu scrie în nicio lege că-i musai să pui ghilimele și să indici sursa din care te-ai inspirat, declarație prin care a legitimat furtul intelectual – după opinia lui Nicolae Iuga, există ceva mult mai grav decât plagiatul în sine, și anume situația „când plagiatorii cred că li se cuvine ceea ce au dobândit prin plagiere și maculatură, ajungând să se creadă cel puțin egali creatorilor autentici, ceea ce îi face deosebit de periculoși, în sensul confuziei totale pe care o induc în ierarhia reală a valorilor”.

Nu trebuie să uităm un fapt îngrijorător: distrugerea cărții nu e singulară! Ea e însoțită de Distrugerea Cetății ca leagăn al Spiritului! În acest capitol, la fel ca și în precedentul, autorul identifică două forme de manifestare ale agresiunii împotriva Spiritului. Cea directă înseamnă „distrugerea Spiritului Cetății prin război”, pe când cea indirectă se produce prin turismul de masă. În justificarea acestui diagnostic, Nicolae Iuga pornește de la adevărul că „vechile cetăți sunt cele mai vechi depozitare ale Spiritului”. Din ce motive? Pentru că acestea s-au bucurat, câtă vreme erau vii, de un puternic prestigiu simbolic și religios. Altfel spus, aceste locuri „erau considerate sfinte, depozitare privilegiate ale Spiritului”. Fără a face paradă de erudiție, ca un adevărat istoric, autorul ne ilustrează cum a fost distrus Spiritul din vechea cetate a Ierihonului, din vechea Troia, din străvechea Palmyra ori din vechea cetate a Ierusalimului. De pildă, puțină lume știe că Sfânta Cetate a Ierusalimului a fost distrusă fizic în trei rânduri.

Numai că, din păcate, pe lângă distrugerea fizică a locurilor ce odinioară erau considerate sacre, distrugere ce a condus la desacralizarea și profanarea acestora, are loc o agresiune spirituală mai perfidă, concretizată printr-o lezare indirectă a Spiritului, din cauza „turismului ecumenic sau religios”. În opinia autorului, turismul de masă e generat de curiozitate. Împins de curiozitatea pură, numai de dragul de a vedea, turistul din zilele noastre e mai puțin interesat să cunoască și să înțeleagă ceea ce vede. El se mulțumește doar să vadă noi și noi locuri și lucruri. Ca expresie emblematică a curiozității deșarte, din pricina globalizării, acest fenomen a atins cote planetare, cu forme de manifestare tot mai stranii. Printre ele, autorul identifică și analizează „turismul ecumenic și religios”, o formă de divertisment și curiozitate ce a invadat până și locurile cele mai retrase și mai sacre, cum erau cândva mănăstirile, sihăstriile și schiturile. Comentând acest fenomen, Nicolae Iuga sesizează cu luciditate faptul că „chiar și ierarhi ai Bisericii nu mai văd rostul religios al mânăstirilor și le tratează ca pe niște mici întreprinderi, care trebuie să producă și ele ceva. Adică bani. Așa se face că la intrarea în mănăstiri s-au amenajat parcări înconjurate cu mici prăvălioare pline cu marfă kitsch. În incinta mănăstirilor se construiesc hoteluri, călugării sunt salahori pe șantiere iar călugărițele recepționere de hotel. Turismul a devenit acum o adevărată religie al cărei Dumnezeu e banul. (s.m.)”. E un diagnostic extrem de sever, dar oare nu-i așa în multe locuri? Oare ce se întâmplă cu Duhul Sfânt al mănăstirilor, bisericilor și catedralelor invadate de puhoiul tot mai mare de turiști, care se roagă tot mai puțin, dar (se) pozează tot mai mult? Mai e viu acest Duh? Nu cumva, din nevoia de a atrage resurse financiare, tot mai mulți dintre viețuitorii și slujitorii acestor lăcașuri sfinte se închină și lui Mamona? Iar dacă e așa, nu-i un păcat împotriva Duhului Sfânt?

Într-un alt capitol, care se leagă de tema agresiunii și a păcatului spiritual generat de turismul religios, după cum ne-o spune însuși titlul său, „Păcate ale bisericilor creștine tradiționale împotriva Spiritului”, autorul identifică două forme majore prin care Biserica Ortodoxă și cea Catolică păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt. Cunoscând temeinic istoria creștinismului, după un succint excurs, Nicolae Iuga ține să ne reamintească adevărul că, în ortodoxie, „Statul își exercită suveranitatea asupra unui teritoriu, care este totodată și teritoriul canonic al Bisericii respective.” Logic, dacă statul își extinde ori își micșorează granițele, e normal ca și Biserica Ortodoxă să facă la fel, urmând statul. Cu alte cuvinte Statul servește Biserica, și invers. Iar pentru serviciile pe care le primește din partea autorităților, „Biserica oferă Statului, oricare ar fi el, sprijinul său moral și spiritual, care e considerabil.” Această simbioză a serviciilor reciproce dintre autoritatea spirituală și puterea seculară e cunoscută în istorie sub numele de doctrina „simphoniei” sau armoniei. Puțină lume știe că această doctrină a fost formulată de împăratul Justinian, fiind consacrată la Sinodul Ecumenic al IV-lea, de la Calcedon, din 451 d.H. Cu toate că doctrina  simphoniei e formulată relativ mai târziu, încă din timpul lui Constantin cel Mare s-a impus în practica politică această colaborare armonioasă dintre Stat și Biserică, dintre Împărat și Patriarh, o practică ce va dăinui peste secole, până în zilele noastre. În acest fel „Biserica Ortodoxă va ajunge cu timpul într-o poziție păguboasă de subordonare față de Stat, tradiție transmisă diferitelor biserici ortodoxe până în modernitate”.  Acest tip specific de relație, cultivat prin doctrina simphoniei, care s-a împământenit în ortodoxie, e cunoscut sub numele de cezaro-papism. În acest context, nu-i rău să ne amintim că Hristos își îndemna ucenici astfel: Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu. Numai că, deseori, din nefericire slujitorii bisericilor ortodoxe au dat Cezarului mai mult decât i se cuvenea! „Astfel a fost subordonată față de Stat Biserica lui Hristos, a cărei Împărăție, după cum se știe, nu este din lumea aceasta. Și acesta este iarăși un păcat împotriva Spiritului. ”

Pentru a face inteligibil mecanismul acestei subordonări, ilustrând cu exemple, cum ar fi hotărârea lui Petru cel Mare de a desființa Patriarhia Bisericii Ortodoxe din Rusia, Nicolae Iuga analizează măsurile luate în Țările Române în timpul lui Al. I. Cuza, considerând că, din 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești, s-a accentuat aservirea bisericii, întrucât, printre altele, „clerul urma să fie salarizat de către stat, lucru rămas în vigoare până astăzi”. În acest fel „se explică faptul că ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a ajuns să aibă o coloană vertebrală deosebit de flexibilă în raport cu puterea politică, iar Biserica în întregul ei, spoliată fiind de proprietățile sale, a ajuns să aibă, în momentele oportune, un comportament mercantil până la avariție, prin aceasta păcătuind încă o dată împotriva Spiritului”. Cu alte cuvinte, pe lângă servilismul față de puterea seculară, nici arghirofilia și nici simonia nu par a fi fost străine slujitorilor acestei biserici!  „Rămân însă, ca sechele istorice, obediența istorică față de stat și cupiditatea față de bunurile materiale, păcate clare și certe împotriva Spiritului.”

Pe de altă parte, „Și Biserica Catolică a secolului XIX-lea a păcătuit împotriva Spiritului.” Cum? Prin formularea și materializarea în viața eclezială e două dogme: cea a primatului papal și cea a infailibilității. Inspirându-se din argumentele teologului catolic Hans Küng, care propovăduia în cărțile sale o concepție de inspirație protestantă, în consonanță cu acest teolog, profesorul Nicolae Iuga opinează că „primatul papal a evoluat spre absolutism.” De fapt, după opinia mea, această idee reflectă nu numai tipul de raporturi specifice din lăuntrul Bisericii Catolice, dar și un gen special de relații dintre Biserică și Stat, cunoscute sub numele de papo–cezarism. Și dacă cezaro-papismul este definitoriu pentru ortodoxie, papo-cezarismul pare a fi fost definitoriu în spațiul catolic. Prin conceptul de papo-cezarism înțelegem că autoritatea spirituală a bisericii se extinde și asupra puterii temporale reprezentată de stat. Cu alte cuvinte, autoritățile politice ascultau frecvent de cele religioase. Debutul papo-cezarismului, dacă nu greșesc, a avut loc la finele sec. IV, în timpul domniei împăratului Theodosie cel Mare, când episcop al Milanului – oraș ce devenise în acel timp una din reședințele imperiale, alături de Constantinopol și Roma – era Sf. Ambrosius, cel care l-a botezat pe Sf. Augustin. Apărând biserica și valorile ei, Ambrosius a ignorat puterea lui Theodosie în două-trei rânduri, obligându-l pe împărat să facă penitență publică și să-i recunoască autoritatea. Este primul gest de ascultare și supunere al unui reprezentant al puterii politice în raport cu cea religioasă. Atitudinea și hotărârile episcopului de Milan reprezintă așadar momentul inaugural al papo-cezarismului.

În opinia autorului, mai gravă decât dogma primatului papal este dogma infailibilității papale, formulată în 1870, la Conciliul Vatican I. Succint, ea ne spune că, în virtutea supremei sale autorități apostolice, atunci când formulează o învățătură morală, episcopul Romei nu poate greși. Analizând această dogmă, ca bun și drept-credincios, în acord cu afirmațiile regretatului mitropolit Antonie Plămădeală, Nicolae Iuga conchide: „Conciliile de la Vatican au uzurpat infailibilitatea lui Dumnezeu și a Bisericii, spre a o conferi papei.” În paranteză fie spus, după opinia mea, această aserțiune e discutabilă, întrucât, din câte știu, în nici un document emis de Vatican nu s-a pus vreodată în discuție autoritatea și infailibilitatea lui Dumnezeu, după cum, la fel, n-a fost pusă niciodată sub semul întrebării autoritatea și infailibilitatea Bisericii, ca instituție divino-umană și trup mistic a lui Hristos.

În capitolul Invazia musulmană în Europa, ca un autentic sociolog ori antropolog, analizând fenomenul recent al migrației masive a populației musulmane în țările Europei Occidentale, autorul constată că „ceea ce n-au reușit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiștii de astăzi, cu atentatele lor teroriste, ar putea-o face musulmanii pașnici” ce s-au stabilit și se stabilesc, legal ori ilegal, în Europa de Vest. Cum? Printr-un spor natural! Practicând „o sexualitate bine disciplinată moral-religios”, ce încurajează natalitatea. Astfel, numărul musulmanilor europeni a crescut și poate crește continuu. Pe de altă parte, cultura post-creștină europeană alimentează hedonismul, inclusiv cel sexual, și descurajează natalitatea. Într-un final, nu-i exclus ca, sub influența acestor ideologii, convertite în conduite socio-umane, decreștinarea Europei să conducă la islamizarea ei tot mai accentuată. În acest fel, în timp, „Spiritul european urmează să fie ucis în întregime și ireversibil”, ceea ce reprezintă iarăși un mare păcat împotriva sa. În consonanță cu unii oameni politici și cărturari de prim rang din Europa, Nicolae Iuga ține să ne reamintească faptul că, la origine, Spiritul european a fost eminamente creștin. Iar  dacă astăzi se vorbește de o conștiință europeană, nu trebuie să uităm că ea a fost mai întâi una creștină. Tocmai în virtutea acestei conștiințe, „europenii au început să se organizeze și să pornească, în sec XI – XII, expedițiile războinice cunoscute sub numele de cruciade.” Și dacă europeanul de astăzi a uitat sau i s-a sugerat să uite de acele momente în care s-a cristalizat conștiința și spiritul european, s-ar părea că musulmanul nu a făcut-o și nu o va face prea curând. Credința lui, după cum constată autorul, e tot mai viguroasă, pe când cea a europeanului e tot mai stinsă. Or, tocmai incapacitatea europeanului de a-și recunoaște originile sale creștine, ce se conjugă cu refuzul autorităților europene de-a consacra public aceste temelii, reprezintă o altă formă de manifestare a păcatului împotriva Spiritului.

În fine, al șaptelea păcat diagnosticat de autor se referă la „confuzia totală dintre apărare și agresiune”, tot mai prezentă în discursul politic și în conștiința publică a europeanului din zilele noastre. În capitolul Globalizarea prin război, profesorul Iuga își începe analiza de la semnificația substantivului bolșevic, care derivă din limba rusă, de la balșoi, însemnând mare, prin comparație cu termenul de menșâi, care înseamnă mic. Abandonând etimologia, cu eleganță și rigoare, autorul ne descrie apoi o seamă de practici politice terifiante ale partidului bolșevic de pe vremea lui Lenin și Stalin, după care, oarecum surprinzător, analiza se focalizează pe politica externă recentă a S.U.A. Toată lumea admite că, după dispariția U.R.S.S. și a Cortinei de Fier, S.U.A. au rămas singura superputere mondială, transformându-se într-un adevărat jandarm planetar care urmărește, deseori și prin forță, să-și impună hegemonia, modelul și valorile democrației liberale peste tot în lume. De cel puțin două decenii sesizăm că „exportul” american de democrație se globalizează, „instalând-se astfel un non tip de totalitarism prin care S.U.A. pun în practică, într-un mod tot mai pronunțat, toate principiilele, argumentele și standardele duplicitare ale faptelor bolșevicilor. Remarcând aceste lucruri, autorul susține că „păcatul comis împotriva spiritului se află în confuzia politicilor bolșevice și a celor impuse de S.U.A”, sau în neclaritatea criteriilor după care „ar fi de preferat să acceptăm o constrângere militară americană la nivel global, fată de alte constrângeri”.  Cinic vorbind, în justificarea agresiunilor militare ale S.U.A. în fosta Iugoslavie și, mai recent, în țările musulmane din Africa de Nord ori Orientul Apropiat erau invocate mai cu seamă argumente referitoare la apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului! Dar cum erau, în realitate, apărate aceste drepturi fundamentale? Ucigând oameni, prin intervenții armate! Și atunci cum stăm cu dreptul la viață? Prin răspunsul său cinic referitor la așa-zisele pierderi colaterale, S.U.A. ne demonstrează că, cel puțin uneori, de la vorbă la faptă e cale lungă.

Mai mult, adâncind analiza asupra mentalității politice americane contemporane, autorul constată că această „conține un totalitarism mai subtil cel din forțele țării socialiste, acela desemnat prin expresia political correctnnes. Sloganul ce îndeamnă că, dacă vrem să ne fie bine, atunci, să gândim corect în ceea ce privește treburile politice, adică să nu gândim cu capul nostru, ci să gândim așa cum gândește conducerea superioară de partid și de stat”. Și cum tot ceea ce se întâmplă în spațiul public, direct sau indirect, este legat de politică, trebuie să cumpănim bine dacă se cade ori ba să ne exprimăm rezervele și, de ce nu, dezacordul cu privire la intențiile factorilor politici și a instituțiilor democratice de a extinde, de pildă, definiția familiei, a dreptului la libera exprimare ș.a.m.d. Oricum, și pe aceste coordonate, iese în evidență haosul axiologic!

Cât privește capitolele Lumina ca metaforă a Spiritului și Ipocrizia, masca și chipul, la o lectură superficială am putea avea impresia că ele se află în disonanță cu tematica acestei cărți. În realitate însă, în cele două studii cu care se începe cartea, autorul nu face nimic altceva decât să-l incite pe cititor la reflecție și lectură, oferind un exercițiu hermeneutico-propedeutic necesar și util înțelegerii problemelor pe care le ridică Șapte păcate… Astfel, interpretând Lumina ca simbol și metaforă a Duhului (Spiritului) Sfânt, Nicolae Iuga ne înfățișează convingător câteva dintre posibilele ipostaze ale acesteia: „Lumina ca Epifanie” sau ca manifestare reală a Divinului. „Lumina ca expresie a infinitului însuși”, o ipostază recognoscibilă și în formula „lumină din lumină”, ce o găsim exprimată în simbolul de credință, „Lumina ca expansiune a divinului în lume”, identificabilă în expresia „lumina luminează întunericul și întunericul nu a cuprins-o” (In I, 5), „Lumina ca manifestare a libertății umane”, ce-și găsește locul tot în Evanghelie, „lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (In III, 14), precum si „Lumina ca percepere a ființei”, o idee de inspirație hegeliană și cu ecouri heideggeriene.

În celălalt capitol propedeutic, elaborat după modelul de scriitură axiomatico-analitică pe care-l regăsim în Tractatus Logico-Philosophicus a lui Wittegestein, pornind de la semnificațiile măștii, autorul analizează corelațiile dintre chip și mască, reamintindu-ne, printre altele, că sinceritatea absolută e atributul exclusiv a omului fără discernământ ori a celui sfânt. „Cine arată tot, cine se exhibă pe sine în mod total, cine se arată complet fără mască, este ori imbecil, ori sfânt.” Cu alte cuvinte, din când în când, dar nu prea des, omul sănătos la cap trebuie să poarte câte o … „mască”!  Masca, prin însăși semnificația și menirea sa, nu poate fi decât proteiformă. Ea e și exterioară, fizică, dar și lăuntrică, ascunsă. În forma sa interioară, ea e fie ipocrizie, fie închipuire, când confundăm masca noastră lăuntrică cu adevărul sau realitatea din sinele nostru, fie fățărnicie, când „convertim adevărul și sinele nostru lăuntric în mască”, prefăcându-ne că suntem altceva decât am fi de fapt. În acest joc neîntrerupt al oglindirilor noastre, cu cât ipocrizia, fățărnicia și închipuirea vor fi mai controlate, cu atât vom avea mai multe șanse de a fi autentici, de a nu ne amăgi și de a nu-i amăgi nici pe semenii noștri. Iar Nicolae Iuga, prin ceea ce a spus în această carte, îmi pare că nu s-a mințit nici pe sine, dar nici pe ceilalți, probând în acest fel atât onestitatea sa intelectuală, cât și competența sa profesională.

Și ce-ar mai fi de spus despre această carte? Indiscutabil, se pot și se vor spune multe! De ce? Pentru că ea incită! Ea nu-i deloc o carte cuminte și comodă! Dimpotrivă! În concluzie, noi am urmărit argumentele autorului, prezentate în carte cu titlul de „păcate”, și am putut constata că acestea sunt de fapt tot atâtea diagnoze lucide referitoare la lumea contemporană, justificând apropierea de autori de un prestigiu și de o notorietate deosebite. Așa că, rezumând, în final, aș mai spune că, pe lângă argumentele invocate în aceste rânduri, axiologic vorbind, prin actualitatea temei și a problemelor analizate, prin complexitatea și profunzimea acestor analize, prin exactitatea referințelor culturale, prin anvergura și consistența achizițiilor spirituale ce se oglindesc în fiecare pagină, prin acuratețea, eleganța și farmecul discursului argumentativ-filosofic, prin finețea exercițiilor hermeneutice, prin curajul abordării unor teme sensibile și a unor subiecte – tabu, prin acuratețea radiografiilor și limpezimea diagnozelor, dar și prin tălmăcirea sa în limba engleză, cartea filosofului maramureșean este îndreptățită să intre în galeria unor mari cărți de filozofie, să stea alături cu cinste de cea a lui Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan, de Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate a lui Konrand Lorenz, de Criza umanității europene  lui Edmund Husserl, ori de Ciocnirea civilizațiilor a lui S. P. Huntington.

                                                                   prof. Ioan Ţiplea