Liniștea sacră

Este liniște între coastele unui bărbat? S-ar putea spune că nu prea... Greu de astupat golul... coasta lipsă...

De când i-a fost extirpată coasta de către Domnul, bărbatul NU mai are liniște.

Clar!

Și n-ar fi normal? Într-o geană de visare, prin fagurii clipei, cu frigul în oglinzi privind apa lunii, ies îngeri prin zidurile bisericii să-l potolească pe bărbat în urma pierderii imense.

Și ce dacă a pierdut o coastă, ar spune femeia?

-Uite-mă,-s aici, bărbate!

Eu sunt coasta ta!

Sunt în fața ta!

Uite ce a făcut Domnul dintr-o părticică a ta!

Privește-mă!

Și-apoi, nu ți-au rămas destule coaste?

Ce făceai cu atâtea și fără mine?

Ce făceai în nopțile cu ghiocei în păr?

Pe cine mai mângâiai?

Coasta lipsă?

Zilele... cine ți le mai frigea?

Of, viață oglindită într-o coastă!

Știm, coastele sunt numai pentru urcat și de-aia urcăm, urcăm...

Urcăm de când ne-am născut.

Mor vise-ntre cuvinte prin neamul  frunzelor iar coasta ta a devenit jucărie pentru îngeraşi.

Când stai tolănit, bărbate, pe pervazul gândului într-un concert al singurătății din oglinda lumii crudă și un sân obraznic te  prinde de mână te doare coasta lipsă?

Pe ea o pipăi?

Ți-au înflorit ghioceii în priviri, bărbate, de când coasta te-a părăsit!

Te-aș rezidi în mine, bărbatul meu drag și așa... singuri pe-un suspin să-i mulțumim Domnului pentru ceea ce a creat!

 

Raducan Puiu

14032024-B. Olănești