Mulți se întreabă, cu stupoare, care-i motivul pentru care producătorii auto occidentali au ajuns atât de rău în groapă. Cum e posibil ca firme care în urmă cu doar câțiva ani dădeau ora exactă în industrie să ajungă acum precum boschetarii? Vi se pare normal ca firme cu tradiție mai mare de un secol să ajungă să se plângă de niște necunoscuți din China, apăruți peste noapte? OK, putem vorbi de subvenții mai mult sau mai puțin ascunse, dar spuneți-mi oare ce șanse ar avea un automobil produs în Burkina Faso, cu toate subvențiile acordate acolo, să îngenuncheze Europa? E primul element pe care trebuie să-l înțelegeți. Despre celelalte vom vorbi în continuare.
Stellantis este considerat grupul european cu cea
mai mare creștere, cu cea mai bună strategie și o groază de alte „cele mai” în
dreptul său. Chiar și datele financiare sunt mai bune decât cele ale rivalilor.
Compania grupează o groază de branduri celebre(Peugeot, Citroen, Opel, Fiat,
Lancia, Chrysler, Jeep, etc.), fiind constituită din fuziunea grupurilor PSA și
Fiat-Chrysler. Fiat-Chrysler a fost soluția găsită de regretatul Sergio
Marchionne pentru salvarea de la dezastru a producătorului italian Fiat,
transformat peste noapte într-un producător global. Din păcate, Marchionne nu a
avut timpul necesar transformării totale a grupului Fiat. De aceea fuziunea cu
PSA a fost soluția găsită pentru continuarea „globalizării” celor doi mari
producători. Istoria cosmetizată o puteți citi în materialele oficiale, așa că
aici ne vom ocupa de chestiunile care nu se văd.
În ciuda prezentărilor bombastice, o privire atentă,
ne va arăta că Stellantis este o gogoașă umflată. Și-o să vă explic imediat de
ce. Din punct de vedere tehnologic, automobilele companiei au preluat de la PSA
mania de a complica tehnologic mașinile. Astfel, pentru operațiuni banale – gen
schimbarea unei baterii sau chiar a unei siguranțe – trebuie să ajungi la
service-ul specializat. Poate vă gândiți că aceasta e o strategie de maximizare
a veniturilor rețelei comerciale a Stellantis, dar nu-i așa. În realitate,
întreaga complicare tehnologică ține de o manie a „îmbunătățirilor fără sens”
pe care le fac inginerii prost coordonați. În loc să se adopte soluții simple,
care economisesc bani, automobilele Stellantis merg pe o pantă în care
costurile de producție cresc și, în ciuda acestora, cresc și problemele
produselor finite. Chestiunea e banală și un inginer cu capul pe umeri v-o
poate explica limpede: dacă alegi ca un produs care poate fi fabricat cu un
număr de repere să fie fabricat cu un număr dublu de repere, dublezi(în cel mai
bun caz!) numărul posibilelor probleme ale ansamblului final. Când mi-a
explicat un inginer complicățeniile din actualele motoare de pe Jeep, m-am
crucit deoarece fiecare „soluție inovatoare” se poate transforma într-un coșmar
pentru proprietar și pentru prestigiul brandului. Mă rog, chestiunile de ordin
tehnic pot fi contestate, mai ales că nu sunt de specialitate, însă rețineți
aspectul.
Ceea ce m-a șocat a fost revolta dealerilor
americani ai companiei, bubuită public, cu articole în Bloomberg. Nici mai mult
nici mai puțin, dealerii americani, într-o scrisoare deschisă, îl acuză pe Carlos Tavares de … degradarea
rapidă a mărcilor din portofoliul companiei. De asemenea, acuză luarea de
măsuri pe termen scurt, în defavoarea viziunii pe termen lung. Tăierile de
cheltuieli făcute, spun dealerii, au fost generate de necesitatea ca grupul să
dea bine în datele financiare anuale, astfel încât Tavares să-și încaseze
bonusul de performanță în valoare de … 36.5 milioane EUR! Astfel Tavares a
ajuns cel mai bine plătit CEO din industrie.
Americanii sunt disperați deoarece scăderea
producției din SUA conduce la picajul vânzărilor, iar asta le afectează direct
performanțele financiare. Scăderea cererii este cauzată de lipsa „actualizării”
vehiculelor care rămân în urmă, ratează segmente profitabile s.am.d. Știm că
unui colos îi este imposibil să se mențină dinamic și vigilent, dar în cazul
Stellantis, abundența de mărci fac ca întreaga planificare a lansărilor să fie
o harababură greu de descris. Și, cel mai probabil, momentul în care bubele
interne vor exploda, va fi unul care va arunca grupul într-o situație critică.
Am mai văzut asta!
Una dintre problemele identificate corect de
producătorii europeni este cea a forțării electrificării de către autoritățile
din Europa. Industria europeană tradițională a fost obligată să lase în urmă
cunoștințele despre motoarele termice, acumulate timp de peste un secol, pentru
a trece la tehnologia electrică, tehnologie controlată de chinezi și, oarecum,
de americani. Într-adevăr, a fost o mișcare prostă, pe care am sesizat-o de la
început și am spus că va genera un dezastru. Doar că aceasta nu justifică
problemele adânci ale producătorilor europeni. O cunoștință era disperată de
faptul că noua sa mașină germană – pe care-a dat o groază de bani – halește
ulei mai dihai decât o Dacie 1300 stricată. Altcineva îmi spunea cum a fost
nevoie să i se schimbe în garanție motorul mașinii sale! Totul din cauza unei
proiectări defectuoase. Vă dați seama ce spun aici? Să schimbi cu totul motorul
mașinii? Mai țineți minte renumele mașinilor germane care nu se strică, care
fac peste un milion de kilometri s.a.m.d.? S-a dus definitiv renumele întrucât
actualele produse sunt de o calitate atât de proastă încât clienții dau bir cu
fugiții.
Or fi de vină chinezii că au subvenții (pe care nu
le mai au!), că fac dumping sau mai știu eu ce, dar ce anume te face pe lumea
asta să lansezi jeguri pe post de mașini? Și nu e vorba de tehnologii noi, ci
fix de tehnologiile pe care te lauzi că le stăpânești! Acolo care mai e
problema?
În realitate sunt o groază de aberații. Producătorii
europeni au ajuns exact ca fabricile socialiste: produc pe stoc și se plâng că
nu li se cumpără produsele. Pentru asta, arată cu degetul spre importuri. Cum
pe japonezi sau pe coreeni nu-i pot elimina – din cauză de apartenență la
același lagăr – dau vina pe chinezi. Doar că nu chinezul te pune să menții
scheme exagerate de personal, să ai fluxuri ramolite, să nu fii capabil să
înțelegi piața s.a.m.d.
În realitate, occidentalii au o gravă problemă la
capitolul management. De fapt, ceea ce s-a întâmplat aici e un fenomen extrem
de specific: externalizând producția în China și pe aiurea, au dispărut o
groază de abilități aici. Între altele, managementului performant i-a luat
locul un toxic mediu corporatist, asemănător până la confundare cu comunismul.
Ședințele din corporații seamănă ca două picături de apă cu ședințele de informare
politică de pe vremea regretatului, iar mâncătoria de rahat a ajuns acum la o
scară inimaginabilă. Nici în vremea comunismului de stat nu era ca acum!
Așa apar paradoxurile care conduc într-o zonă de
neexplicat: cu toate că faci restructurări, organizația nu-și revine, iar
cifrele te îngenunchează. De ce se întâmplă asta? Păi e cât se poate de limpede
când privești fenomenul din afară. Ce restructurare e aia care își pierde din
tonus fix la tăierile care contează, în care ajung victime doar muncitori oricum
prost plătiți, fiind păstrați în schimb manageri de top sau de mijloc cărora li
se găsesc alte atribuțiuni, li se creează noi structuri, mult mai inutile decât
cele restructurate? Cum naiba să funcționeze o restructurare când, pentru
aceasta, angajezi un manager de restructurare al cărui venit e mai mare decât
suma salariilor restructurate? Și, mai mult, cum să aibă succes o restructurare
când tu dai afară forța de muncă productivă și păstrezi șoarecii de birou,
managerii de organizare, experții în ESG sau mai știu eu ce alte poziții
imbecile.
Adevărul pe care nu vrea nimeni să-l vadă este acela
că întreaga industrie occidentală e în colaps nu din cauza chinezilor, ci din
cauza propriei incompetențe. În loc să-și facă planuri clare de bătaie în cazul
„provocării electrice”, occidentalii au făcut ceea ce știu ei mai bine: au
umflat organigrama. Fără absolut niciun discernământ au intrat aberant în zona
electrică, angajând structuri întregi inutile. În loc să-și gândească o
strategie de a introduce treptat modele electrice, subvenționând dezvoltarea
din vânzarea de mașini performante cu motoare termice, aceștia au luat cele mai
proaste decizii: au tăiat departamentele de cercetare-dezvoltare din domeniul
termic, pentru a angaja softiști care să se ocupe de „noua generație de
vehicule”. Ce a rezultat? Un haos generalizat. Vehiculele termice au scăzut
teribil la capitolul calitate, în timp ce cele electrice zac nevândute din
cauze pe care le cunoaște toată lumea: prețuri exagerate, autonomie rahitică,
performanțe îndoielnice.
În loc să-i înjure pe chinezi pentru că vând mașini
electrice ieftine, mai bine ar fi făcut în prima fază alianțe cu firme
chinezești pentru producția alături de chinezi a mașinilor electrice. Astfel
i-ar fi atras aici cu producția, ar fi câștigat know how, iar în momentul în care
ar fi decis că trebuie să intre direct în domeniu, ar fi făcut-o în cunoștință
de cauză. Acum stau și se uită la propriul dezastru și fluieră a pustiu.
Pustiul însă e în capul lor.
Autor:
Dan Diaconu
Sursa:
https://trenduri.blogspot.com/2024/09/ramolismentul-producatorilor-auto.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu