În mod cert, ucrainenii regretă acum că Insula Șerpilor nu este totuși la noi… Acolo unde îi era oricum locul… De drept… Istoric, etic, moral… Și poate vom avea parte de surpriza unor oferte „teritoriale” inedite, de restituire a insulei în schimbul a ceva… Dreptul de a lărgi și adânci și mai mult canalul Bîstroe, de a utiliza exclusiv infrastructura noastră portuară pentru cereale, iar când va fi gata sistemul lor de la Odessa, de închidere a concurenței portuare de la noi… Orice, doar să ne plaseze insula…. Pentru o vreme, desigur… Cu un act adițional al trădării guvernanților noștri de acum la actele guvernanților, tot și noștri, și tot lotrii, de acum câteva decenii… Ba, poate găsesc și o soluție de revizuire a tratelor pentru a „constata” existența unor inadvertențe în tratatul semnat de un alt cap al hidrei trădării: Emil Constantinescu. Și o repunere în drepturi a României până la un nou verdict. Pentru că, astăzi, dreptul globalist internațional, nu doar că suportă orice, dar și impune, dincolo de limita legilor, orice… Orice îi trebuie sistemului globalist… Chiar și vremelnic… Iar Ucraina are nevoie ca Insula Șerpilor sa intre, fie și temporar, în jurisdicția noastră… Ucraina are nevoie de acest lucru… „Unchiul Sam” are nevoie… UE are nevoie… Pentru că, dacă insula ar fi fost astăzi, acum, la noi, radarul de ultimă generație adus de NATO din Italia, cu tot cu oficina militară de comandă (un alt centru de comandă militară străin pe teritoriul nostru), instalația linie roșie de chiar „ultimă frontieră” nu ar fost plasată în cel mai „in extremis” punct de pământ românesc (posibil că logistică), la Tulcea, ci pe Insula Șerpilor. Iar asta ar fi însemnat ca radarul sa acopere nu doar 200-300 de kilometric în adâncime în Rusia, ci peste 400 de kilometri.
O diferență ce ar fi făcut diferența în război.
Pentru NATO, pentru Kiev, ca mișcare militară. Dar și pentru noi ca ținte
directe…
De altfel, mutarea radarului din Italia la Tulcea
reprezintă cea mai mare agresiune militară de necombatanți (declarați) a
noastră la adresa Rusiei. Dar se poate și mai rău, prin împingerea și mai mult
a liniei roșii ultime, de exemplu, prin reactivarea unei platforme petroliere
în Marea Neagră, nu pentru extragerea de petrol, ci instalarea pe aceasta, în
zona apelor noastre, acolo unde Rusia nu poate lovi (teoretic, strict sub
„jurisprudența” dată de un act), a unui sistem similar. Și totuși, cu radarul
de la Tulcea intrând mult în teritoriul rus, Moscova ar putea oricând
interpreta lucrurile într-o formulă deloc confortabilă pentru noi. Și apoi ar
putea executa și o acțiune fulger. Nu doar diplomatic, ci și militar… Pentru
că, da, aparent putem dormi liniștiți pe vorbele guvernanților (dar cine mai
are încredere în lotrii ăștia?!), că Rusia nu va ataca sistemul militar fiind
pe teritoriul NATO, dar, deși pe fond, lucrurile par a fi de partea noastră,
„de liniște”, în fapt, intruziunea radarului atât de adânc în spațiul rus va
putea fi considerată, nu o acțiune neprietenoasă, nici una ostilă, ci o
declarație de război. Pe care România o face fără un referendum, fără o
dezbatere parlamentară… O va face din poziția de slugă împinsă cu vintrele
înainte… Mai ales când radarul va fi operat de un comandament militar străin,
recte NATO (sau Pentagon, mai ales ca acesta, cel puțin la nivel de coordonare
logistică, pare a lua locul NATO în acest război), și din prima clipa în care
activitatea radarului va duce la un grav atac asupra teritoriului rus.
Iar noi vom fi practic aruncați în război fără a
avea nici măcar vestoane de prapur pe noi… Și nu, nu ne va proteja nici un
articol orice număr ar avea el, pentru că americanii au avut grijă să se spele
pe mâini, prin rezoluții în congresul lor, de obligativitatea de a interveni
ei, fizic, păstrându-și degetele la butoane dar plusând pe carnea noastră de
tun…
Cezar
Adonis Mihalache – Natiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu