Pesta ticăloșeniei marilor rumegătoare politice…

Acolo este focarul endemic… De 37 de ani… Și nu, nu pesta micilor rumegătoare periclitează sănătatea (mai ales economică) a acestei țări… Pentru că bietele animale nu au ele nici o vină… Și poate nici „marile” rumegătoare nu ar avea, dacă… Dacă am putea spune cu siguranță că decizia lor de a vaccina în masă, obligatoriu, efectivele de oi chiar e una nefericită… Neinspirată, prost aleasă în perspectiva posibilităților viitoare de export… Căci, realitatea este că vaccinarea împotriva Pestei Micilor Rumegătoare (PMR) și a Variolei Ovine și Caprine (VOC) nu va duce la deblocarea exporturilor… Cel puțin, nu a exporturilor de animale vii, efectivele dintr-o fermă vaccinată nemaiputând fi mutate în afara exploatației timp de cel puțin doi ani de la finalizarea vaccinării… Cu greu, cu multe restricții, în timp, vor mai putea fi exportate produsele lactate, dar sub condiția unei procesări mult mai agresive… Ceea ce va afecta tocmai valoarea lor nutritivă… Și pe care nu le va mai vrea nimeni… Pentru că, amănuntul pe care au „uitat” oficiali să-l spună crescătorilor este că exporturile vor rămâne blocate pe mai departe… Și nu doar pe o perioadă, postvaccinare, de doi ani, pentru că, odată ce animalele sunt vaccinate, testele de sânge nu mai pot distinge cu ușurință dacă un animal are anticorpi pentru că a fost vaccinat sau pentru că este bolnav și răspândește virusul. De altfel, conform normelor europene și internaționale, dacă un stat își asumă o campanie de vaccinare în masă, acesta își pierde statutul de „țară liberă de boală, fără vaccinare”. Iar exporturile vor rămâne blocate ani în șir, până la calendele vaccinării ipotetice a tuturor animalelor… De aceea, serurile trebuiau evitate și aleasă soluția stingerii focarelor prin carantină și eutanasierea animalelor bolnave… Căci, o dată ales drumul vaccinării, nu mai există cale de întoarcere, pierzându-se statutul de țară liberă de boală fără vaccinare iar posibilitatea exporturilor modificându-se radical. În primul rând, circulația animalelor vii către alte state membre UE sau țări terțe va fi restricționată sau chiar complet blocată pe perioada campaniei de vaccinare dar și a monitorizării post-vaccinare. Care poate dura mulți ani. Apoi, brânza și produsele lactate nu vor putea fi trimise la export decât dacă vor fi supuse unor tratamente specifice, de la pasteurizare, sterilizare, la maturare îndelungată. Asta în timp ce produsele din zonele libere (unde animalele nu au fost vaccinate) își vor păstra regimul normal de circulație.

Or, să nu fii știut autoritățile noastre acest „amănunt”?!… Greu de crezut… Mai ales că aveau exemplul Greciei și al Bulgariei, care s-au opus vehement vaccinării obligatorii, preferând să sacrifice animalele pentru a închide focarele, păstrându-și astfel prețiosul statut de „țări libere de boală, fără vaccinare”… Adică, exact acea condiție a asigurării pe mai departe a calității de exportator. Și avem, iată, cel puțin o dovadă (fie și indirect) că decizia autorităților noastre, dar și a („euro”)politicienilor ce reprezintă interesele altora în defavoarea României (ca acces pe piețele de desfacere), nu a fost luată nicidecum din ignoranță, neștiință, neînțelegerea mecanismelor de condiționare sanitară, ci din ticăloșie… Din nou, repetitiv blestem asupra acestei țări, pentru a face loc altora… Aidoma piețelor cedate de alt guvern trădător la „negocierea” Aquisului de aderare la UE… Pentru că, pe de o parte, prin asumarea vaccinării, România lasă liber culoarul de export de ovine altor state europene, care au refuzat vaccinarea, precum Grecia dar și Bulgaria (da!, Bulgaria care este pe cale să bată palma cu Grecia, deloc întâmplător acum, pentru a obține de la aceasta o zonă portuară în Kavala, pentru exportul prin Marea Egee, ca rută alternativă la exporturile prin Marea Neagră, blocate prin deciziile/ disputele UE și ale Turciei), iar, pe de altă parte, este și o posibilă acțiune voită de repetare a scenariului de imputări tip „Pfizer”… Pentru milionul de doze de vaccinare, care, e drept, vine „gratis” de la UE, dar care incumbă cheltuieli imense ulterioare. Pentru că nimic nu este gratis… Iar scuza ce va urma, că s-a ales această soluție, a vaccinării, pentru că se primeau seruri gratuite de la UE, nu va fi acoperită de cifrele în minus ce se vor rostogoli din bugetele noastre pentru plata medicilor veterinari, depozitarea serurilor, distrugerea celor nefolosite (inclusiv a dozelor deschise și neutilizate complet pe parcursul aceleiași zile, dar și a, predictibil, celor 300.000 de doze pentru pesta micilor rumegătoare care au ajuns deja în țară, dar, fapt nereclamat de autorități, după ce boala a dispărut)… La care se vor mai adăuga multe mii de alte loturi, pentru că România va primi 1,1-1,3 milioane de doze, pentru pesta micilor rumegătoare (boală deja eradicată) și variola ovină.

Iar la „scadență”, UE va ridica din nou din umeri și ne va mai trimite într-un proces… Pentru că nu ea ne-a impus vaccinurile, noi le-am cerut… Nu ea a ales calea vaccinării (și a pierderii automat a statului de exportator), ci noi am ales-o… Noi am cerut acest seruri deși era știut că una dintre condițiile exportului de produse și animale în UE (dar și în țări terțe) era tocmai nevaccinarea efectivelor și menținerea cu orice preț economic (pe termen scurt și mediu) a statutului de țară liberă de vaccinare… Dar și Europei i-a convenit solicitarea noastră, cel puțin dintr-un motiv: eficientizarea managementului stocurilor de seruri, prin reînnoirea loturilor aproape de expirare. Adică, ocazia de a elimina serurile în curs de expirare din banca de vaccinuri de unde le livrează statelor membre… Pentru că și aici este un matrapazlâc, cum altfel?!, România (și nici un alt stat membru) neputând cumpăra vaccinuri direct de pe piața liberă (în cazul de față, din Iordania, unde sunt produse), trebuind să apeleze strict la Banca de Antigen a UE.

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

 

Zona Arctică în ecuația europeană

Când Ucraina a consemnat cea mai mare îndepărtată lovitură dată „adânc în teritoriul rus”, nimeni nu a trecut dincolo de simbolismul intenționat dat acțiunii…. Reușita de a fi lovit cu drone un punct atât de îndepărtat de Kiev, „în Siberia de Vest”… „Drone”, deja spus între ghilimele, „uav” -urile respective, dotate cu motoare cu reacție, fiind, fie și într-o demarcare tehnică foarte fină, mult mai apropiate de statutul de rachete (dar, pentru public termenul apare mai domestic așa, ca „dronă”, nu?!)… Lovirea dară a unor obiective aflate la peste 3000 de kilometri de Kiev!… O realizarea remarcabilă, mai ales privită din perspectiva ariei geo-politice. Și totuși, comunicatele au evitat tocmai această esență, referindu-se, sec, la lovirea „a două instalații din Siberia de Vest”… Mai exact, din Novîi Urengoi… Adică un punct aflat chiar sub Cercul Arctic. Iar corect ar fi fost să se vorbească tocmai despre lovirea unor obiective din zona arctică rusă. Dar s-a evitat menționarea zonei arctice… Poate pentru nu a atrage atenția, la acel moment, că Ucraina împingea practic linia acțiunilor sale militare atât de departe… Când, logistic, acțiunea de distrugere a unor obiective importante din industria Rusiei trebuia să vizeze ținte mai „abordabile”, având cu adevărat importanță economică, și aflate în zone mult mai apropiate, mai accesibile… Mai ales, că loviturile „la distanță” au încă o eficiență incertă, acțiunea militară din Novîi Urengoi soldându-se doar cu oarece pagube la o instalație de comprimare a gazului natural… Or, ce să caute Kievul la o asemenea distanță de zonele active (inclusiv economic) de război?… De ce să-și epuizeze arsenalul pe asemenea acțiuni?… Sau, de fapt, nu mai este vorba de Ucraina?… Acum chiar în mod evident… Pentru că, și nu doar în doctrina militară, Novîi Urengoi tocmai a fost așezat pe harta geo-strategică a incursiunilor… Iar cum de mult nu mai este vorba doar de împingerea „limes” -ului demonstrativ al Ucrainei, ci al Europei bruxeleze, nu putem consemna oare această acțiune de împingere a liniei de front ca fiind una de marcare teritorială dinspre UE?…

Și poate că nu am fi avut un răspuns evident fără recenta intervenția a președintei CE… Care a abordat un subiect de neimaginat în spiritul Tratatului CE/UE: introducerea Canadei în ecuația europeană prin avansarea către aceasta a statutului de membru asociat… O ecuație care, din orice perspectivă ar fi privită, nu înseamnă, la timpul prezent, dar și imediat următor, decât război, Ursula von der Leyen, prin lansarea propunerii de desemnare a Canadei ca „membru asociat” (inițiativă nediscutată în nici un for al CE-PE), depășindu-și în mod evident atribuțiunile și încălcând chiar legislația europeană (nimic nou însă, nu-i așa?). Avansând tocmai un statut care, propus nu de mult Ucrainei de către cancelarul Germaniei, avea să stârnească la momentul respectiv multă nemulțumire pentru a fi scos din „foaia de parcurs”… Pentru că era vorba de un statut ce nu putea fi oferit doar Ucrainei (prin încălcarea evidentă a Tratatului CE/UE, chiar și prin strecurarea acestuia cumva în legislația comunitară), ci ar fi trebuit dat și Moldovei, și Georgiei, și Norvegiei. Ba, poate chiar și Marii Britanii!

Acum însă, este important de subliniat, mai ales pentru a avea măsura încălcărilor de atribuții ale președintei CE, că în Tratatul de înființare a CE/UE nu doar că nu există un asemenea statut, dar este stipulat clar faptul că, în relațiile sale, Uniunea Europeană se va referi juridic doar la încadrările ca (1) stat membru și cel de (2) stat terț (partener, din afara Uniunii), UE putând încheia cu țări terțe sau organizații internaționale din afara comunității europene doar acorduri de asociere. Punct. Cu toate acestea, nici un jurist constituțional (al Uniunii) nu a semnalat abuzul în care s-a plasat președinta UE prin această propunere. Un exces care, prin analogie, poate fi considerat ca fiind egal acțiunilor (intențiilor) pentru care, într-un stat membru, președintele țării respective poate fi propus pentru suspendare. Dar juriști tac. Numeroșii juriști, unii chiar membri ai Parlamentului European. Deși, pentru ca statutul de „membru asociat” să fie introdus în legislația comunitară, ar trebui să existe, fie o revizuire completă a tratatului europene (care ar implica însă unanimitatea și ratificarea ulterioară în parlamentele naționale, în toate statele membre), fie un acord bilateral între fiecare stat și Canada, un act juridic, extrem de complex. Asta dacă s-ar trece peste (ceea ce se și întâmplă, de fapt) abuzul făcut de Ursula prin acest anunț…

Așadar, o tăcere juridică, politică (și de liberă exprimare parlamentar-europeană) ce nu se poate explica decât prin omerta (din jurul anunțului șefei CE) corelată cu acțiunea anterioară a Kievului, din Arctica… Și chiar suntem în fața momentului de trasare a unui următor „limes” teritorial prin prezența UE în zona arctică. Iar asocierea Canadei, prin pretextul creării unui statut pentru viitoarele interese economice ale Uniunii Europene, în numele importului de pământuri rare, este doar un punct de pornire în construcția acestui „limes” următor al Europei… De aceea, referirea care a fost atent evitată în prezentarea publică a acțiunilor militare a Kievului, de lovire a obiectivelor din Novîi Urengoi, capătă acum adevăratul sens… Prin raportarea loculului de lovire a celor două instalații, nu ca fiind „din Siberia de Vest”, ci „în zona arctică rusă”. Pentru că Novi Urengoi este în zona arctică, fiind chiar sub Cercul Polar! În acea regiune pentru care se vor duce (ori deja se duc, nu-i așa?!) următoarele războaie… Zonă a resurselor, dar și a viitoarelor rute maritime (comerciale și militare) posibile prin dezghețarea calotei… Și da, pentru a-și justifica prezența (chiar de război, dacă se impune, nu?!) pe lângă și chiar în Arctica, UE are nevoie de un motiv… Canada care să fie măcar membru asociat al UE pentru a justifica intervențiile arctice… Pentru că, interesele economice trec dincolo de respectarea tratatelor care au funcționat, menținând balanța lumii într-un oarecare echilibru atâtea decenii… Trec dincolo de înțelegerile, acordurile și cutumele a zeci de ani de diplomație… Și este tocmai „cutia Pandorei” deschisă de Statele Unite, aceea în care ordinea mondială nu se vrea a mai aparține (ori a mai fi definită) de diplomație și respect, ci doar de puterea și posibilitățile de impunere teritorială, inclusiv de marcare, ca propriu teritoriu, a arealelor altora…

 

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

O șansă pentru pace!

 

Reevaluarea și ștergerea datoriilor băncilor statelor europene către… Banca Centrală Europeană!

Aproape că au înnebunit rechinii bancari europeni!… Se agită ieșind periculos de mult din zona de control (de comunicare) a cercurile lor financiare-bancare intime… Și scapă „pe piață”, în furia care i-a cuprins, „analize” și motivații care, dacă vor fi puse cap la cap vreodată, vor genera o imagine a lumii interne a finanțelor europene care nu doar va șoca, dar va zdruncina ordinea europeană… Sigur, acum ei dețin controlul… Încă… Dar faptul că șefa Băncii Centrale Europene, dar și unii dintre lachei aflați la conducerea băncilor naționale ale statelor membre, au ieșit public cu discursuri de înfierare a unei idei, poate fi unul dintre semnele acelui sfârșit ce (li) se apropie. Riscul de a rămâne, nu fără un colț-doi, ci de-a dreptul știrbi în controlul exercitat pe finanțele UE… Pentru că, nu doar inițiativa în sine a unui lider politic francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon, care a cerut reducerea datoriei publice a Franței către UE (pe partea de datorie corespunzătoare Băncii Naționale) a luat lumea bancară prin surprindere, ci și faptul că solicitarea (și nu o propunere, o sugestie, ci o cerere directă!) a venit dinspre un politician al unui stat membru fondator a CE(UE)… Iar dincolo de acuzele de populism ce vor fi azvârlite dinspre oficialii UE (și bancari, și politici) la adresa inițiativei, în esență, ștergere a 18 procente din datoria publică a Franței (către UE), momentul ar putea deveni acel punct necesar de răsturnare a „lumii”… Nu a celei mondiale, ci a UE, prin dărâmarea însuși centrului răului de la Bruxelles… Pentru că ar putea duce la deturnarea clicii bruxeleze de la urzeala în spițele războiului pe care încearcă să întindă pielea zbârcită a Europei, a zonei sale de limes est-european și de vecinătăți nordice ale continentului cu Rusia… Căci, inițiativa liderului francez, dacă se va „viraliza” în rândul politicienilor celorlalte state membre, în primul rând a țărilor supraîndatorate prim artificiile, matrapazlâcurile și mârșăviile financiare bruxeleze (pe capitolele de comisioane și „para îndărăt” -uri ale pandemiei și războiului din Ucraina) va da suficient de furcă oficialilor europeni pentru a trece războiul din Ucraina pe plan secund… Pentru că o posibilitate de a-i frâna pe acești nebuni politici ai războiului este aceea de a-i lovi în zona lor de siguranță și conservare financiară… Iar dacă UE va fi izbită de un tsunami european al solicitărilor de reevaluare și ștergere a unor părți din datoriile naționale, din procentele de datorii ale băncilor naționale către BCE, bugetul european va fi suficient zdruncinat pentru ca nebunii războaielor să nu mai aibă resurse pentru sfărâmarea pieselor de pe mesele de șah ale războiului.

Propunerea liderului francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon, este dară rezonabilă… Și ar putea fi un început al reformei europene, ca o chemare la ridicarea statelor împotriva asupririi prin datoriile către BCE, mai ales venind dinspre un politician cumva urmaș al unora dintre părinții fondatori ai CE-UE… Care, dacă ar mai fi astăzi printre noi, și Robert Schuman și Jean Monnet, probabil, dincolo de dezamăgirea și chiar repulsia față de ceea ce a ajuns visul lor european, al păcii și bunăstării pentru fiecare cetățean al comunității (uniunii), ar vedea această restartare a UE inclusiv prin ștergerea părților de datorii naționale… Și care nu ar duce la dezechilibre ale polilor de putere financiar-economică, căci, dacă ar fi făcută uniform, cu aceleași procente (18 la sută) la nivelul tuturor statelor membre, nu ar răsturna balanța actuală… Dar da, dacă doar unele state ar beneficia de această (auto)amnistie, mai ales în cazul statelor fondatoare, prăpăstiile existente s-ar adânci, Este adevărat și faptul că, reducând datoriile tuturor statelor cu procente similare, jocul nu se schimbă prea mult… Țările vor rămâne tot datoare și, mai ales, îndatorate… Pentru că, inițiativa liderului francez vizează doar ștergerea unor cifre, nu înlăturarea mecanismelor de scoatere a statelor îndatorate de sub povara bruxeleză… De aceea, înainte de a fi de folos statelor membre, o astfel de măsura ar ajuta Europa… Iar reda poate unitatea și solidaritatea cu ea însăși, prin griparea scurgerilor de bani cheltuiți, deturnați, manipulați de mașinăria bruxeleză pentru pandemii, războaie și câte alte „opisuri” de luat banii cetățenilor europeni ar mai avea Bruxelles -ul în cap… Inclusiv posibilitatea blocării altui proiect al acestuia, cel vizând folosirea banilor personali ai cetățenilor europeni, prin convertirea unor părți din depozitele populației europene din băncile lor naționale, în fonduri în folosul UE… Căci, mecanismul mult prea ușor acceptat de europeni, de a le fi fost impuse, în numele unor marote vizând spălarea banilor și alte „bau-bau” -uri, limite de transfer, de retragere și de utilizare liberă a banilor din propriile conturi, va fi din nou aplicat, Bruxelles -ul vrând să înhațe părți din conturile personale… Din care proprietarii de drept să aibă acces doar la o parte, restul fiind luat, folosit, deturnat, devorat de Bruxelles pentru războaiele sale…

 Deocamdată, însă, rechinii sunt cei ce controlează apele… Demontează viabilitatea unei asemenea inițiative, argumentând, când le cade lor bine, cu părți din însăși tratatul inițial al CE(UE), pe care, altminteri îl ignoră, că ar fi „un risc financiar prea mare”, că „nu ar funcționa”, că nu „folosește nimănui”… Asta în limbajul șefei Băncii Centrale Europene… Pentru că alții, bunăoară chiar șeful băncii franceze (vizată de inițiativa liderului francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon), dau practic „din casă” adevăratele motive ale nedorinței de a fi aplicată o asemenea măsură… Din care cel puțin una ar trebui să ne rețină și nouă atenția… Faptul că un stat membru al zonei euro nu poate cere o ștergere a părți din datoria sa la BCE pentru că, atenție!, „zona euro este de fapt o coproprietate, iar dacă nu sunt plătite cheltuielile de coproprietate, ceilalți coproprietari pot cere ieșirea din ea a datornicului”. Și este o „coproprietate”, dar nu a celorlalți membri împreună, ci a Bruxelles -ului, ca decizii și posibilități de acțiune, care a înlocuit suveranitățile naționale specifice. Un mesaj clar a ceea ce înseamnă zona euro și a ceea ce implică aderarea la ea… Și rămâne de văzut ce poziții vor avea liderii politici din celelalte state… Din oricare, nu prioritar din cele inițial fondatoare… Deși, tocmai de acolo ar putea veni prima susținătoare a ideii, dinspre Germania, dinspre proaspătul câștigător al alegerilor, formațiunea AfD, care ar putea folosi inițiativa tocmai pentru a da consistență unui proiect, întâi în Germania, dar apoi în toată Europa „merkelizată”, a unei acțiuni de remigrație în forță… Și care chiar ar putea fi următorul război (de apărare al valorilor și normelor morale, etice, economice, sociale, educaționale etc) al Europei… Apărarea propriilor repere… Și care va fi cu mult dincolo de un război „al civilizațiilor”, pentru că una dintre ele este barbară… De aici poate și reacția aparent fără logică semantică a cancelarului Germaniei, care a inclus termenul de „remigrație” în discursul extremist, considerându-l echivalentul „epurării etnice” (!)… Când, în fapt, „remigrația” este pur și simplu o acțiune de returnare, conform legii, a imigranților ilegali și a solicitanților de azil ale căror cereri au fost respinse, dar și de expulzare, de drept și necesară pentru corpul societății, a infractorilor, prin retragerea dreptului de ședere pentru străinii care au comis infracțiuni grave…

 Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

Ca o gumă stricată pe plombele de guvernare…

Ale unei guri oricum puturos-mincinoasă… Cea a guvernanților și politicienilor sistemului… Pentru că aceasta este relația autorităților în raport cu oamenii… A autorităților, nu a statului… Pentru că, de multă vreme, cele două structuri sunt decuplate…. Am putea spune, dacă insistăm pe imaginea statului, că, totuși, statul (actual) sunt ei, aceasta fiind relația dintre stat și propriile structuri statale… Dar ar fi iarăși prea măgulitor pentru a defini ceea ce sunt ei, și se dovedesc a fi prin însăși modul de abordare a lucrurilor… De fapt, este relația dintre ei, corupții abuzatori de și ai puterii, și simplii cetățeni… Fără drepturi… Fără reprezentare… Fie ei angajați, fie ei cetățeni, beneficiari ai unor servicii, produse… Este însăși felul în care aceasta țară este condusă… De atâtea și atâtea decenii… Prin nepăsarea și deciziile strict unilaterale ale guvernanților, prin abuzul de putere în formă continuată… Este expresia acelui „modus operandi” pe care l-au aplicat executivele țării în toți acești ani… În care decizia a fost, întotdeauna, doar a lor, fără a ține cont de realitățile social-economice, dar și de costurile, pierderile cetățenilor… Dar este și o formă de autodelațiune penală… De la abuzul în funcție, prin decizii și manipulări, la implicațiile și efectele deconectate de nevoile și așteptările societății, dar și o formă, la fel de agresivă, tot „continuată”, de manifestare a minciunii social-politice și economice de camarilă, de grup, de organizare a infractorilor de guvernare… Și, poate cel mai grav, este și o dovadă a faptului că abordarea real-pragmatică a situațiilor importante, periculoase, cu risc pentru țară, a fost și este decuplată, ca decizii, ori măcar consultări publice, de instituțiile menite să asigure securitatea cetățeanului…

De aceea, „repornirea” termocentralei Turceni a reprezentat, la rându-i, doar o altă foaie (temporară) de manipulare de către sistem. Și nu din grijă pentru populație, ci dintr-o autoconservare a sistemului guvernamental-politic… Pentru că, dacă în timpul penuriei de resurse energetice, lucrurile s-ar fi agravat, iar țara ar fi ajuns la o situație de „blackout”, nu faptul că populația, societatea, economia, ar fi avut de suferit i-ar fi îngrijorat pe guvernanți, ci posibilitatea de a se transforma în acea „ultimă picătură”… Când nu ar mai fi contat cât a contribuit la atingerea apogeului suportabilității populației neretragerea miniștrilor și a premierului în urma demisiilor… Iar guvernanții s-au folosit de măsurile de trecere a pragului critic al sistemului energetic… Din nou… Au „reactivat” Turcenii, s-au întrecut în declarații populiste, că nu contează cât va trebui plătit ca eventuale sancțiuni, mai importante fiind beneficiile imediate „pentru oameni”… Iar salariații de la Turcenii i-au crezut… Le-a mirosit lor că este ceva putred în brusca revenire a guvernanților la admirația cărbunelui, dar, pentru ei, gestul parlamentar (aproape simultan) al avansării unei legi cu (pseudo)efecte de protejare a termocentralelor (și a cărbunelui, ca resursă energetică) a reprezentat o garanție în sine… Deși, mai aproape de a fi fost un gest pentru oameni, trebuia avut în vedere (știind și că politicienii sunt aceiași de generații, aceiași gata să-și vândă și mamele dacă le iese ceva!), așadar, mult mai aproape de a fi fost o acțiune politică de opoziție, respectiva inițiativă de lege, care prevedea că nu pot fi închise termocentralele fără anumite condiții, era de bănuit că aceasta este doar o altă poliță de asigurare în solidar cu guvernanții… Ca (între) hoții politici (la butoane) cu alți hoți, tot politici, dar în așteptare… Croșetând un alt scenariu de folosire, din nou, a salariaților și apoi aruncarea lor în sărăcie… Pentru că politicienii sunt doar guma stricată ce ține loc de plombe în gurile urât mirositoare de minciuni ale guvernanților… Iar scuza guvernanților va fi, după ce structura energetică va fi fost pusă în siguranță prin reintrarea în sistemul național a Centralei de la Cernavodă (acum, pentru că viitorul în care seceta climatică se poate repeta este o realitate care nu-i interesează pe guvernanți), motivația va fi, dară, că „oricum termocentrala trebuia închisă ca angajament în fața UE, până pe 31 august”. Apoi vor face publice și penalitățile… Și se vor folosi, la fel de ipocrit-pragmatic, de acest sacrificiu financiar pentru țară pentru a dovedi interesul politic guvernamental de care au dat dovadă… Și nu, nu vor răspunde de ce, în loc să pornească un grup modernizat al Turcenilor, numai bun pentru a fi activat, și acum, dar și în planurile viitoare de urgență, guvernanții, dimpreună cu pesta politică (și, din păcate, și cea sindicală, căci și acestea au tăcut), au ales să pună în funcțiune un grup nemodernizat, gata să crape… Și care a și crăpat… Periclitând chiar viața angajaților… Dar nu a contat pentru guvernanți… Pentru ei chiar a venit mănușă pentru a dovedi că Turcenii trebuie, iată, închis… Iar oamenii azvârliți în sărăcie, ca acel cost marginal al tuturor guvernărilor postdecembriste contra populației, contra țării, contra normalului și normalității…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

Doar „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…

Faptul că au fost totuși repornite câteva unități energetice pe cărbune, nu înseamnă că, de acum, putem răsufla ușurați… Că s-a securizat acea marjă de rezervă în cazul în care seceta se va repeta… Ori în situațiile în care vor apărea alte lucruri neprevăzute, fortuite… Pentru că decidenții nu au făcut nici un pas spre o asemenea direcție… Precum declararea ultimelor unități energetice pe cărbune ca parte a unei rezerve de forță majoră… Secetă, războaie, neînțelegeri viitoare în UE, care vor putea duce la reconfigurări ale piețelor de producție și de transfer de energie, ale deschiderii unor țări în a exporta energie electrică (dar și alte resurse vitale) către cutare sau cutare stat… Iar declararea stării de alertă energetică nu a vizat nici o secundă rostul posibilității de a notifica, la o adică, CE-UE, sub impactul unei situații de forță majoră (deja europene), despre, nu dorința, nu solicitarea, nu rugămintea, nu permiterea, ci redeschiderea (ca decizie unilaterală garantată de Tratatul european) a unităților energetice „pe cărbune”… Nu atât pentru punerea lor „otova” în funcțiune, ci, mai ales, ca posibilitate de a le transforma în soluții de rezervă active și certe… Sigur, nici UE nu se așteaptă la asemenea decizii curajoase din partea noastră… Mai ales că, în calendarul ei energetic, noi nici nu mai trebuia să avem la această oră ce să repornim (nici măcar sub motivația urgenței energetice dată de o secetă, de un cutremur, de un război)… Trebuia să ne aflăm, deja, în etapa desființării clădirilor și a relocării patrimoniale a terenurilor… Nu să mai avem șuruburi ce mai pot fi strânse… Cazane și instalații tehnice…. Toate grupurile energetice pe cărbune trebuiau la această oră să fie indisponibilizate, demontate, tăiate, vândute, rase… Iar faptul că a mai „scăpat” câte o unitate se leagă strict legat de tiparul nostru (îl putem numi, uneori, da!, chiar „noroc”) mioritic… Dar nu are nici o legătură cu vreo grijă „din umbră” a guvernanților, cu vreun șiretlic de salvare și conservare a unor instalații pentru binele nostru… Doar „tempoul” nostru în a pune la pământ ceea ce ni s-a spus a desființa ne-a „salvat”… În rest, sunt doar abureli și fumigene politice… De la „repornirea” (ca strigăt de P.R. politic) „pentru țară” a grupurilor vechi, cu exerciții emoționale de imagine cu bătrânii pensionari ai termocentralelor chemați de la tablele și jocurile de șah din parcuri să repornească grupurile (cetățeni, nici măcar atât de bătrâni, ci doar pensionari…), de la vehicularea de legi de „compensare” obligatorie a grupurilor ce se vor mai închide cu sisteme energetice alternative… Dar toate, doar alți și alți „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…

Pentru că repornirea de acum a grupurilor energetice pe cărbune nu a reprezentat o aliniere cu măsurile deja luate de celelalte state europene… Care au pus pe primul loc propria lor securitate energetică… Nu a venit nici sub forma asigurării unei rezerve (inclusiv, „pe viitor”) pentru apogeul situațiilor situațiilor de forță majoră… Pentru că, la noi, nu vor mai fi îndeajuns doar stările de forță majoră pentru a avea posibilitatea de a mai lua vreo decizie… Va trebui să avem de a face, la propriu, cu situații aproape catastrofale… Și nu de „alertă energetică”, asta a fost cât să-și „apostileze” guvernanții măsurile pentru importul masiv de curent și, mai ales, pentru a dispune ei (printr-o companie de stat transformată, printr-un OUG ilegal, abuziv, penal, într-un braț punitiv energetic aflat la dispoziția lor) cine, cât și cum să mai funcționeze în economia noastră… De a putea impune restricții, că la asta se pricep, prin asta se simt ei puternici, nu prin faptele de bine pentru țară, cum să taie iluminatul public, să dicteze cât, cum și când să mai consume românii curent, între ce ore (pentru a le reaminti și „de cele două ceasuri pe seară”, adesea lungi nopți de iarnă, de care au cam uitat, nu-i așa?!). Iar existența unor rămășițe de grupuri tehnologice pe cărbune nu reprezintă nicidecum, ca șansă, o soluție de avarie pentru viitor. Pentru că decidenții nu au făcut și nu vor face nici un pas pentru a notifica CE-UE despre eventualul nostru refuz de a mai închide ceea ce ni s-a trasat, poate impus… Și nu pentru că, astfel, ar face dovada unei demnități, ca o sfidare energetică ea însăși de dimensiunile unei alerte UE, ci pentru că sunt prea lași, prea vânduți… În fapt, cu mult mai mult vânduți decât lași…

Așa se explică și graba unor responsabili din energie care au anunțat că nu vor fi reparate, revizuite, cu atât mai puțin modernizate, grupurile astea vechi, care se încăpățânează să mai funcționeze… Iar dacă o să înceapă să le crape câte o conductă, câte un cazan, așa cum s-a întâmplat deja, nu se vor face înlocuiri majore… Pentru că, „oricum, trebuie desființate până în 2030”… Și nu pentru că acolo s-ar opri orizontul alertelor energetice previzionate (climatic), ci pentru că așa a impus UE… Iar justificarea anunțului (aproape cât o recunoaștere a culpei penale de a nu mai investi în aceste grupuri vechi) prin faptul că în 2030 trebuie să fie toate închise, reprezintă doar o altă dovadă a „interesului” guvernanților față de binele țării… E drept, până în 2030, oricum mulți dintre cei ce decid astăzi nu o să mai fie la butoane… Ci retrași pe serpentinele viețuirii în huzurul postpolitic… Invocând, eventual, în numele a tot ceea ce atunci va crăpa, va fi fost crăpat sau va fi crăpat în numele solidarității punitive a UE, „greaua moștenire”… Ca în cazul tuturor jafurilor post-decembriste, salvgardate pentru binele și liniștea deturnătorilor, jefuitorilor, penalilor politici și guvernamentali, prin feluritele „grele moșteniri”…

Or, ce va mai însemna starea de alertă energetică pentru noi, în „viitor”? Ce beneficii, posibilități vor mai putea fi activate în numele ei? Probabil, tot doar ceea ce se întâmplă acum: justificarea importului masiv de curent. Pe principiul idioțiilor din și de sistem (și nu doar energetic, nu doar politic, nu doar guvernamental) de astăzi, care spun că oprirea unui grup pe cărbune nu reprezintă o problemă pentru că „se pot compensa megawații pierduți prin import de curent”. Dar ce se va întâmpla când importul de energie va ajunge a fi disputat (și nu neapărat din 2030, ci și mai devreme…), va fi tratat la adevărata sa valoare: de resursă finită?! Și când statele UE vor produce poate mai puțin, iar bursele de energie vor stabili prețuri „de referință” cu mult peste posibilitățile noastre (și financiare, și geopolitice)? A, pe cei de astăzi nu-i interesează acel „orizont”… Pentru că nu va mai fi „problema” lor. Chiar dacă părți din ea au fost generate chiar de ei: prin vânzări ale intereselor energetice, și de resurse, și de posibilități și oportunități energetice, și de piețe…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

Hei, Țară! Ușor cu pianul manipulării (păcii) pe scara de război…

Și totuși, tu, ființa națională, ultim rațională, împinsă în amăgirea vândută de către guvernații și politicienii atât de trădători pe drumul spre capcana de război, nu uita! Drumul înapoi, spre pace, e lung… De aceea, ușor, ușor cu „pianul pe scări”!… Căci, dăm noi cu el de pământ la ordinul Bruxelles -ului, dar, de sub resturile lui, nu riscăm să scoatem doar fulgii și penele fragilei păci de acum, ci și pe noi… Mințiți, manipulați, folosiți… Iar pe însuși trupul țării am putea ajunge a (ne) întinde drept „carnea de tun” de care are nevoie Europa în planurile ei diabolice… Ușor, dară, cu pianul pe scări!… Într-un război se intră pe neclipite, aproape mai repede decât se împrăștie fumul de țigară al idioților aserviți care i-au astfel de decizii… Deciziile lor, nu „de război”, că și pe aia o primesc de la alții, poate de la Bruxelles, poate de la Kiev, poate și dinspre mâna întinsă a capcană a „unchiului Sam”, ci pe aceea de a face cale liberă, cu orice preț (material), orice cost (uman) deciziilor deja luate de alții… De a „mermeli” țara și poporul prin scenariile cusute cu felurite ițe provocatoare… Și este neîndoielnic că se alunecă repede în capcana războiului… Dar pacea de mai apoi se obține greu… Foarte greu… Poate peste o parte de timp din însuși timpul generației care a asistat blazată la împingerea ființei naționale în capcana de război, poate peste o vreme întreagă a generației următoare, poate peste multe, multe alte generații scurgându-și trecerea pe post de „carne de tun”…

Când v-a fi fost, dară, pierdută, drumul spre pace va fi lung… Greu, dificil, plin de compromisuri, de acceptări de acuzații, de asumări de învinovățiri cu nedrepte vini… Iar când va fi să vină din nou pacea, ție, celei ce ai fost atât de ușor folosită, abuzată în încrederea ta oarbă în cei ce te-au condus (aproape spre moarte) nu ți se vor deschide porțile liniștii pe care o vei venera atunci (privind în urmă la ceea ce ai lăsat a-ți fi luat), nu vei fi părtașă păcii, ca pace… Te vei mulțumi, din nou cu alte amăgiri, alte compromisuri… Căci vei fi privită ca fiind îndreptățită, nu la pacea cu lauri, ci la cea cu renunțări, cedări… Pentru că, nu uita!, pacea se semnează între aceia ce s-au războit… Și nu cu aceia ce s-au lăsat manipulați, folosiți, târâți în ceva ce nu-i privea… Chiar dacă vina nu a fost a ta, nu a fost națiunii tale, ci a guvernanților și politicienilor vânduți și trădători…

Ușor așadar cu pianul „dovediri” pe scara fragilului drum pe care ne aflăm astăzi… Pe care se află țara, pe care se află o națiune și pe care stă scris, chiar din literele păcii pe care le lăsăm franjurite acum, destinul de mâine… Sunt prea multe întrebări pentru a-i lăsa pe guvernanți să jubileze din posturile lor de aserviți altora. Care aproape și-au mulțumit acum stăpânul iar data imediat următoare promit a-i da deplină satisfacție: războiul. Și întreabă-te, dintâi, țară, de ce și cum se face că primul mesaj de felicitare a piloților care au doborât prima drona a venit, nu din propria-i țară, nu de la nivelul comenduirii militare străine sub care a fost pusă armata țării, nu de la bufonul mimetic al Cotrocenilor, ci de la Bruxelles?… De la aceea ce se vrea, și va fi, de se va ajunge acolo, comandantul suprem al războiului și al morții în haine militare din Europa: von der Leyen… Întreabă-te, apoi, cum de a ajuns drona atât de adânc spre centrul țării?… Sau poate de ce a fost lăsată?… Întreabă-te cum de nu a rămas nimic din ea?… Nimic cât să ne spună adevărul dintre fiarele și componentele arse, prăjite, topite, dar suficiente ca dovezi… Și cum de se face de „s-a pulverizat” fără urme, cum ne spunea ministrul apărării?… Întreabă-te și de ce singurul martor civil (știut) al doborârii primei drone a fost săltat și tratat, deși era cetățean civil într-o țară încă în pace, aproape la nivel de lege marțială?… Să nu spună nimic din ce a văzut, să fie suficient de speriat, terorizat mai apoi?!… Întreabă-te de ce dronele zboară aparent fără sens? Aparent spre nicăieri, dar mereu evitând rutele aeriene civile, orașele… De ce „ajunge” în locuri în care nu are ce să găsească? Când ar putea „defila”, provocator, pe lângă unități militare, orașe ori chiar pe lângă centrala nucleară… (Despre care, negreșit, o să ni se spună acum ca este expusă și are nevoie de următorul cost de înarmare, neavând nici o protecție militară). De ce dronele sunt lăsate să ajungă în anumite zone?… Nu trebuie cumva să ajungă acolo și cei ce pot „planta” dovezile necesare (e plină țara de agenți ucrainieni, să nu ne facem a nu avea habar)?… Iar când nu pot ajunge, dronele sunt intenționat distruse pentru a nu rămâne nimic din ele?…

Întreabă-te, Țară, și de ce au ajuns țărmurile de la malul mării câmpii întinse de nisip… „înnisipat”, dar nu pentru plajă, căci nu mai e nimeni acolo, nu mai vine aproape nimeni acolo, în pustiul arzător, poate mâine de foc, arătând aproape ca niște poligoane ori câmpii de luptă în așteptare?… Căci, da!, suntem într-un moment crucial… Rusia toacă mărunt toate facilitățile militare ale Ucrainei… Iar, curând, Kievul va trebui să găsească locuri de lansare din care să-și continue misiunea „comandamentului (armelor) de lungă distanță”… Și va avea nevoie de o țară care să-i găzduiască la propriu misiunea morții… Iar Europa de o țară-poligon care să țină războiul cât mai departe de „cei mari”… Și sunt multe, multe întrebări… Și nu întotdeauna doar lipsa răspunsurile ridică alte semne de întrebare…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

Noua generație de (non)„intelligence military”: „EU made în Ucraina”, gata dezmembrat, gata replicat…

 

Cu o asemenea ofertă „de (pe) piață” (aproape rechiziționată!), Ucraina parcă ar merita să intre glonț în NATO… (și, sigur, la fel să și iasă….). Pentru că unde va mai găsi Occidentul, Statele Unite, întreaga lume, o astfel de ofertă cu „baze” de date de spionaj?!… Pentru că asta înseamnă de fapt oferta Kievului de a constitui o platformă unde „cei interesați” să studieze datele, analizele făcute de ucrainienii armamentului rusesc pe care au pus mâna în acest război, ba, să poată derula chiar propriile experimente, „de cercetare”, pe relicvele puse în hangarul spionajului industrial… Și da, oferta este ispititoare! Scurtcircuitează zeci de ani muncă persuasivă de investigare, de spionaj industrial militar pentru toate acele state care vor să afle „secretele dușmanului”… Sigur, era previzibil un asemenea status de studiu tehnic al resturilor militare… Iar cei ce au râs la început de felul în care rușii trimiteau pe front toate vechiturile, despre care oricum, cei ce voiau să știe, aveau deja habar după decenii de spionaj militar continuu după al doilea Război Mondial, au acum un răspuns… Și se prea poate ca mașinăria de propagandă (de căutare de fonduri) a Kievului să meargă, nici nu ar fi întâia oară, la plezneală… O cacealma de ofertă în care, cei ce vor întinde mâna cu „daruri” pentru a primi, la rândul lor, dania de informație tehnologică, să facă o plată în van, pe care o vor înghiți ca atare… Iar ceea ce ofertează acum Kievul, material tehnic pentru studiul deschis (chiar de la distanță!) să fie doar fier vechi: tablă și șrapnel…

Totuși, „oferta” Kievului ridică și un mare semn de întrebare… Uriaș chiar… Și ar trebui să pună Europa, cea atât de darnică mereu cu armamentul statelor membre, în alertă… Căci, da!, poate ceea ce au strâns ca informație tehnologică ucrainienii din analiza resturilor și mașinăriilor de război rusești capturate „in integrum”, deși în oferta lor sunt prezentate doar relicvele „in situ”, nicidecum un eventual arsenal capturat aproape funcțional, are o valoare de piață.. Și nu doar pe cea a spionajului militar industrial… Inclusiv pentru bazele de date ale NATO… Dar, cu mult peste această captură (mai mult „din război”, și nu „de război”, luată, rechiziționată a priori în status funcțional, numai bun de analiză), Ucraina are în mânecă asul informațiilor legate de tot ce a avut mai bun Occidentul, dimpreună cu „unchiul Sam”, în materie militară… Pentru că, nu este greu de intuit de ce a existat întotdeauna o întârziere între livrarea armamentului de către statele occidentale și utilizarea acestora pe front… În fond, dezmembrarea, analizarea (din care se va obține întotdeauna cu mult mai multă informație folositoare decât din utilizarea distructivă în război) și remontarea componentelor militare are ca scop final predictibil, nu atât expedierea rapidă pe front, ci replicarea în propriile fabrici… Iar toate acestea ar putea fi posibile pentru că Europa nu a avut nici un reflex (sau i-a fost retezat!) în a-și securiza propriul arsenal pentru a nu ajunge să fie cercetat, analizat, replicat… Pentru că, dincolo de a fi în mâinile soldatului, întotdeauna o armă va fi mai valoroasă în mâinile „șoarecilor” de laborator… Și atunci, firesc, apar la fel de suspecte, ca scop principal, și deplasările „experților” militari ucrainieni în zona statelor arabe, și nu numai, pentru a le oferi, aparent, expertiză în utilizarea dronelor… Pentru că vor vinde oricui va oferi ceva… Nu neapărat, „mai mult”… Ba, după ce războiul cu Rusia va intra în staza unui armistițiu, se vor putea găsi cumpărători de informații NATO, și chiar armament occidental replicat, și în noua Rusie, de după epoca Putin…

De aceea, da!, Europa are o problemă… Au avut-o și americanii, dar s-au oprit la timp în a pune Kievului pe tavă tot ce au mai de preț… Și se retrag la timp și din bazele unei Europe care, azvârlindu-și statele membre în război, va procura, tot pentru Kiev, ceva, iată, și mai de preț decât „carnea de tun”… Arsenalul bun de studiat și, evident, replicat… Și poate nu ar trebui să ne mai mire nici acțiunea Marii Britanii care se manifestă tot mai fățiș pentru o reintegrare, deh’, post post(um)Brexit, în UE, deși, aproape și-a plătit factura „de divorț”, privind obligațiile achitării de taxe și alte obligații financiare după ieșirea din UE… Ba, e atât de dornică de a șterge brexitul din cronologia (din vremuri de pace, dar, mai ales, de război) a CE/UE că a pus pe masă și o „taxă” de reziliență pe repede înainte, prin oferirea de arsenal către Kiev (pe care acesta oricum îl are în stocul informativ din donațiile militare anterioare ale Londrei, așa că, de ce să nu facă din el și un bilet de reintrare EUVIP?!), evident, cu anumite condiții pentru un Bruxelles care ar trebui să analizeze, nu dacă este posibilă reîntoarcerea în cadrul UE, pentru că oricum tratatul nu are limite în acest sens, ci doar dacă se va considera de drept nou membru sau, pe modelul cotizației la „pensie”, plătită retroactiv (cât a lipsit de la țambalul UE), prin arsenalul livrat acum Ucrainei va presta (cu drepturile și, mai ales, prestanța de a fi, de a se impune, restaurate la poziția de dinainte de Brexit) sub apanajul de (re)nume al vechiului membru care doar a fost un plic plecat…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea 

Renaționalizați apărarea apelor (marine) românești!

 Pentru că, aici am ajuns! În punctul în care trebuie să ne luăm măcar apărarea țării înapoi… Pentru că nici un comandament străin nu ne va proteja… Nu ne va securiza nici obiectivele civile, industriale, nici pe cele militare, decât, poate, după ce le vor fi folosit ca detonator, în operațiuni derulate sub „steag fals”, desigur, pentru a justifica și forța intrarea, împingerea României într-un război care nu este al ei… Și nu, nu ne vor apăra nici americanii, care oricum sunt mai mult un soi de „ Yankee go home!!” (în formă… continuată, reluată!), nici francezi, nici italienii… Nici una dintre acestea „comenduiri” nu ne va apăra; nici țărmul, nici obiectivele industriale, nici măcar pe cele militare, mai ales dacă sunt doar ale noastre, chiar dacă sunt, pe hârtie, „de interes” și pentru ei, căci, toate acestea sunt doar obiective-țintar de sacrificiu (pitiți iute „Delfinul”, și ferice dară că nu mai avem și alte submarine!)… Sigur, tot ce avem la țărmul mării contează și intră în zona de logistică, geo-strategică… Și ar trebui să motiveze țările „partener”-(ne)strategice să acționeze pentru apărarea intereselor lor și al aceluia comun, al Europei… Dar asta a ajuns România, astăzi; o țară a altora, apărată doar în măsura protejării intereselor energetice și de acaparări de resurse ale acelor mereu alții… Și pe care o vor lăsa a fi sfârtecată fără a clipi în numele intereselor și dreptului de acțiune „comun”, decis unilateral de UE-NATO, fără noi… Nu va conta pentru ei dacă România va fi fost sfârtecată în urma șahului lor cu piese sub steag fals și, mai ales, steaguri false… Pentru că, pentru ei, mai ales cu acești conducători, România este o marionetă din cârpă, fără coloană, căreia îi pot fi smulse și picioarele, și mâinile…

Desigur, judecând acum „la rece”, cea mai importantă întrebare vizavi de operațiunea ucraineană din Portul Constanța, ar trebui să vizeze singurul lucru cu adevărat important… Ce s-ar fi întâmplat dacă drona marină ajungea până în zona terminalelor petroliere sau în cea a depozitelor de combustibili?… Mai ales că, oricând, este posibilă o repetare a acțiunii… Ce se întâmpla pe linia decizional… națională (sic!) dacă drona exploda și, într-un efect în lanț, ar fi ras și terminalele petroliere, și depozitele, și poate și jumătate din oraș?…. Ne lamentam pe refrenul sarcastic „Au trebuit să moară oameni…” și îi lăsam pe alții să acționeze?… Pentru că, asta pare probabil că s-ar fi întâmplat… Căci, până pitroceau ai noștri două-trei cuvinte în lașitatea lor de a-și asuma reacții, ne trezeam în rolul de agent declanșator pentru articole „nucleare” 4-5 NATO („nucleare” încă doar la figurat, dar până la concret, nu ar mai fi nici măcar un pas…). Și nici măcar pe iscălitura noastră… Ci a altora, care și-au făcut deja un ritual din a vorbi, din a cere aproape punitiv explicații, de a face tărăboi, dar nu în numele nostru (nici măcar!), ci peste capul nostru…. Am văzut în cazul dronei de la Galați… Când esența momentului a fost că Austria a fost statul care (și) a convocat ambasadorul rus pentru a-i cere socoteală…. Și, probabil, doar o liniuță ne-a despărțit de activarea articolelor declanșatoare de pucioasă… Și al războiului voit, dorit, căutat, stârnit de către camarila războinică a UE pentru Europa… Pentru că, România este doar de sacrificiu… Împinsă în fața pentru a aduce războiul „din apropierea Europei”, lucru de care s-a ocupat Ucraina, în Europa… Nu în inima ei, ci pe marginile de valuri de sacrificiu…

Ce am fi făcut dară, dacă, într-un scenariu catastrofal pentru zona țărmului nostru, cu mii de morți și de răniți, cu obiective vitale distruse, evident chirurgical, se invoca, în pofta de război a Europei, activarea articolelor 4-5, pe seama noastră? Ce (mai) făceam mai apoi când, poate, ne lămuream că a fost o acțiune țintită a Ucrainei, fiind târâți într-un război care nu este al nostru?… „Întorceam armele”?… Vorba vine, că, la cat de măcelărită a fost armata română, iar asta pe timpul lung al păcii de la momentul decembrie ’89 încoace, oricum nu ar fi avut cine… Iar cel mai grav este că intruziunea dronei navale ucrainene arată că, într-adevăr, orice este posibil… Pentru că, la cat a navigat aceasta în deriva ei… controlată, ar fi putut ajunge, trecând că în brânză de ecluzele Canalului Dunăre-Marea Neagră, până în „limesul” centralei nucleare de la Cernavodă… Și este și aici un semn de întrebare, pentru că, dacă drona ar fi fost deturnată și controlata de către ruși, asta denotă că marea magie a „supraexperienței” în controlul dronelor a „experților” ucraineni este doar o vrăjeală pentru vândut nimic pe post de experiență de război la preturi de nepace. Ba, ar însemna că rușii sunt pitiți pe undeva aproape de țărmul nostru pentru a fi putut manevra drona marină, prin port, într-un areal rezonabil tehnologic pentru controlul radio-GPS! Ceea ce este improbabil… De fapt, ucrainenii sunt cei aflați chiar peste tot, sub motivația sprijinului umanitar preluând infrastructuri întregi, zone portuare, depozite, logistică… Și da, ei chiar pot fi oriunde! Și în modul în care au acționat în cazul dronei, denotă, nu doar reavoință, ci ostilitate. Pentru că, dacă ar fi să-i credem că drona chiar a intrat în derivă, de ce nu au detonat-o ei cât timp era departe de port?… Detonată, pentru că este puțin probabil scenariul autodetonării acesteia după evacuarea zonei… Mai degrabă, detonată intenționat pentru a face imposibilă analiza criminalistică a resturilor ei… Când s-ar fi putut identifica ruta, operatorul, orele…

Or, ce facem pe mai departe pentru a evita posibilele „accidente” provocate? Închidem tot? Preventiv, poate și centrala nucleară?… Golim depozitele strategice de combustibili de la țărm, și nu numai, ba, eventual, transferăm tot combustibilul în Ucraina?… Sigilam și terminalele de la țărm, înlăturăm din porturi orice urmă de îngrășăminte chimice, pentru a nu risca o tragedie exponențială a Mihăileștiului?

Nu mai bine ne luăm noi siguri apărarea țării înapoi?… Măcar apărarea ei…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

Opisul deznaționalizării social-identitare a țării și a înstrăinării economiei…

Nu, nu mai este vorba nici măcar de un stat care își cedează voit suveranitatea, pe toate palierele, din cauza problemelor economice grave… Este vorba de o trădare națională, de un rapt, în care problemele economice sunt folosite ca justificare, ca argumente de invocare, dar și ca mijloace de impunere a unor intervenții, nu doar coercitive la adresa populației, ci excizând orice fibră de ființă național-autohtonă… 

Este o acțiune în care aducerea țării pe marginea prăpastiei recesiunii a urmărit un scop… În care explozia prețurilor și a inflației a fost folosită în același scop argumentativ (ca instrument terorist-guvernamental): desproprietărirea românilor de propria țară. Prin toți acești tâlhari de (la) guvernare, prin toate acele târfe politice urmărindu-și propria îndestulare și, pentru asta, punând umărul la devalizarea legislativă, economică, socială (prin accentuarea distanțelor dintre păturile social-profesionale), istorică, identitară, a țării… A însăși legitimității țării în raport cu ea însăși… Am ajuns, de fapt, la acel pas din proiectul „de țară” (pentru alții) a trădătorilor, în care este direct vizată destructurarea fundațiilor statului… În care guvernarea nu (mai) este doar concesionată (economic), nici amanetată (politic și ca decizii suverane către Bruxelles), ci transferată către guvernanțele multicorporatiste… Suntem în acea etapă în care instituțiile juridice ale României sunt pe cale a fi golite de orice forță de acțiune prin însăși faptul că nu vor mai avea practic subiectul acțiunii… Nici măcar ca urmărire juridic-constituțională… Este etapa în care multicorporațiile intră cu bocancii pe toate palierele: juridic, economic, adminstrativ, politic… A securității naționale… Iar momentul va rămâne drept capitol de acțiune în opisul deznaționalizării (social-identitare a țării) și a înstrăinării economiei autohtone…

Suntem la momentul acelui punct rapt de țară în care, sub motivația penuriei de resurse economice, dar și a lipsei de bani la bugetele de stat, toate meticulos pregătite într-un scenariu-malversațiune la care am asistat (culmea, conștienți, intuitivi, apoi, cu toate „datele tehnice” pe masă), este, dară, acel moment în care vânzarea, trădarea sunt oficializate ca acte de guvernare… Lipsește doar identificarea lor în actele guvernamentale drept ceea ce sunt: furturi, afaceri de casă și de castă, escrocherii bruxeleze, trădări naționale și subminări ale economiei… Lipsesc doar denumirile… Dar „conținutul” este acolo… Așa cum va fi, curând, și următoarea mare destructurare a unui alt pilon al Statului Român… Unul având conținut, și economic, și juridic, și social, și de securitate… Asigurarea rezervelor naționale… Care, sub pretextul lipsei de bani din visteriile Administrației Naționale a Rezervelor de Stat sunt transferate, ca obligații de constituire, către companiile producătoare private… Obligate să constituie ele acele stocuri și rezerve de urgență, care cădeau în sarcina statului. Iar faptul că nu ar fi bani la bugetele de stat este doar un pretext… Dincolo de care nimeni nu se mai uită cum stau, de fapt, lucrurile… Nu într-o țară „bifând” deja inflația cu doua cifre, nu într-o economie aflată în pragul recesiunii, nu cu o populație debusolată, dezamăgită și scârbită pentru a o mai interesa ziua de mâine a statului social de cândva… Pentru că, la câte resurse naturale are România, nici nu ar fi nevoie de bani… Nu pentru a le cumpăra… Pentru că sunt ale noastre… Ci poate doar de banii necesari depozitării și gestionării în condiții de securitate… Dar când statul impune companiilor private să constituie ele stocuri de combustibili pe care să-i declare „in integrum” ca rezerve de urgență (altfel spus, constituite, securizate, pe banii companiilor private, dar cu drept de preempțiune a destinației lor sub pixul trădătorilor care ne guvernează), mesajul este altul, intenția este alta… Chiar dacă explicația Administrației Rezervelor Naționale este conturată cât se poate de fatidic: nu are bani pentru lucrările de reparații ale capacităților de depozitare (care, oricum, sunt insuficiente, așa că mai bine stocăm la alții, nu?!), nu are bani nici pentru dezvoltarea și identificarea de noi capacități de depozitare…

Dar oare ce a făcut această instituție în toți acești ani?… Pentru că necesitatea construirii de noi rezervoare și depozite de stocare nu a apărut acum… Astăzi doar a devenit o chestiune vizibilă… Un puroi care a supurat din mâzga de incompetență, nepăsare, jocuri politice, trădări și vânzări de țară… Pentru că neasigurarea capacităților de stocare de către o instituție plătită decenii întregi pentru asta, și nu doar pentru a consemna pe hârtie producțiile altora, se cheamă subminarea economiei naționale… Acum însă s-a găsit soluția de a ieși (ele, doar ele – ca instituții bugetofage) „cu fața curată” din marele întuneric energetic ce ne paște… Din posibilul „blackout” energetic datorat, nu lipsei de resurse exploatabile și în exploatare, ci a birocrației, hoției, lipsei de interes… Iar sarcina stocurilor obligatorii ale statului este pusă mârșav în cârca producătorilor privați… Și nu neapărat ca o măsură strict de urgență, poate justificabilă dacă eram în război și se impunea rechiziționarea a părți din sistemele de producție, de depozitare, a însăși stocurilor de produse petroliere și de gaze naturale, ci pentru a pune presiune pe acestea să anunțe că sunt depășite de situație… De posibilitatea stocării acelor rezerve de siguranță națională care erau în sarcina statului… Și nu a firmelor private, fie ele și companii energetice… Pentru că, inclusiv din perspectiva stocării fizice, dar și a banilor necesari pentru gestionarea acestora pentru a asigura securitatea lor, companiile producătoare au și ele un nivel maxim posibil de depozitare, iar cum capacități de stocare de petrol și gaze nu au fost construite de către stat, este tot mai evidentă intenția de depozitare în alte state… În primul rând, în Ucraina, care a construit masiv astfel de depozite și care ne-a ofertat (deloc „tam-nesam”) cu „asigurarea stocării” (desigur, pe bani, nu doar pe părți de resurse), guvernanții fiind gata să cedeze Kievului, și depozitarea resurselor, dar și gestionarea acestora, ca stocuri, iar sub pretextul propriilor urgențe (dar și a acelora ale Bruxelles -ului) să se ocupe inclusiv de „repartizarea” lor în UE…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea

Doar ca o paradigmă a deznaționalizării țării…

Adevărul este că vom auzi din ce în ce mai des această retorică: sacrificiile salariale, fiscal-bugetare, ale nivelului de trai, de bunăstare, de existență demnă, de subzistență chiar, ale populației (din nou…) au fost necesare pentru a schimba paradigma economică… Pentru a trece de la o economie bazată pe consum (atâtea decenii ființând, totuși, cu folos) la una axată doar pe investiții… Ba, va deveni probabil și noul „laitmotiv” politic-guvernamental (explicativ pentru mase, dar nu și justificativ real) până ni se va întipări că acesta (ne) este marele program de țară… (Dar nu al țării, pentru noi…). Că am trăit, cu bune și cu rele în toate aceste decenii postdecembriste fără a fi avut habar de rostul nostru… În fine, de scopul altora în destinul nostru… Iar trecerea de la o economie susținută de consum la una dezvoltată prin investiții („Dar pentru cine?” – aceasta ar trebui să ne fie întrebarea acum, fără a aștepta să ajungem la acel „atunci” în care, nu deciziile, nici măcar, ci însăși prezența noastră să nu mai conteze) este voit brutală pentru a nu a mai avea vreme de dezbateri… Deși, evident, o schimbare de paradigmă nu se poate face doar prin decizii și hârtii… Fie și prin înlocuirea acelora „de guvernare” cu a acelea „de guvernanțe”… Pentru că, în sine, paradigma, nu poate fi ceva indus artificial, forțat, brutal, ea trebuind să aibă o „izvorâre” naturală… Să vină de la sine în mersul unei economii… Altminteri, este doar o brutalizare, nu doar a economiei unei țări, ci, prin aceasta, a populației, a demnității ei, a încrederii în ziua de mâine, a prestanței ei ca parte a acelei Cetății (ca demers filosofic) dezbătând problemele social-economice, manifestându-se, ființând, existând și raționând… Și nu zăcând supusă în letargia țarcului impus de alții…

Desigur, dacă ar fi să-i întrebăm pe toți acești miniștri, scurmând în viețile noastre pentru a impune „gândirea” economică împachetată de alții, ce înseamnă, pentru noi, pentru cetățenii acestei țări, paradigma economiei bazată (strict) pe investiții, nu ar avea ce să ne spună… În afara celor câteva rânduri învățate pe de rost… Nu ar putea contura felul de transformare a acestei noi paradigme în acel util pentru țară… Nu ar putea dezvolta proiecția evoluției în viitor a unei țări care s-ar baza strict pe investiții, strivind consumul, ori a felului în care acele investiții i-ar fi de folos cu adevărat populației… Și, mai ales, dacă ar merita prețul plătit, și acum, dar și în viitorul imediat… Pentru că, în fond, investițiile, dacă sunt nonproductive pentru țară (ca fabrici, uzine, combinate), „monetizând” doar pentru corporațiile de afară, sunt inutile pentru noi… Și ce rost ar mai avea ele dacă nu mai există consumul intern, plecând, acum, la drum într-o translatare etapizată, echilibrată, pentru a păstra ponderea și rostul consumului populației… Și nu, iată!, omorându-l… Căci, adevărata paradigmă ar trebui să vizeze dezvoltarea menținând și consumul, în final, consumatorii fiind aceia care contează… Nu fabricile, nu piețele de desfacere… Sau nu doar acestea… Ci aceia care pot beneficia de pe urma acestei schimbări de paradigmă, închizând cercul economic al producției și consumului, al întoarcerii apoi în economie a banilor din consum pentru noi dezvoltări…

Dar nu, nici un guvernant nu va răspunde la necesitatea brutalizării țării pentru impunerea schimbării de paradigmă peste noapte… Pentru că răspunsul nu este pentru noi… Și nu este nici măcar la ei, ci acolo unde s-a impus acest traiect… Din nou ca experiment social-economic de masă, continuând toate acele impuneri venite dinspre și prin FMI, Banca Mondială, UE („pnrr”)… Toate acele „injecții”, și politice, și bancar-fiscale, și economice, și medicale, și sociale – iar expozeul unei țări-cobai poate continua cu aproape fiecare zi, și aproape fiecare ceas din aceste decenii postdecembriste… În care am fost folosiți în masă pe post de șoareci de laborator… Fără o grijă a supraviețuirii „cobaiului”, căci, nu-i așa?!, pe cine mai interesează felul în care sfârșește subiectul experimentului…

Da, schimbarea paradigmei economiei bazate pe consum în cea a unei economii axate pe investiții era poate inevitabilă la un moment dat… Dar ea trebuia să vină ca o „izvorâre” naturală și, mai ales, ca una prin dezvoltare în folosul nostru și nu pe calapodul investițiilor pentru alții… Pentru că, asta se întâmplă acum… Românii sunt sacrificați pentru modernizarea, dezvoltarea economică a țării, dar nu pentru ei, ci, „exfoliați” de propriile componente de identitate (ca românism, ca demnitate, ca mândrie, ca exprimare, rost și scop), pentru alții… Căci, am fi putut vorbi despre o schimbare de paradigmă în folosul nostru național dacă toate aceste investiții se făceau strict prin antreprenoriatul românesc, în sau prin parteneriat cu statul român… Și dacă acest stat ar fi fost, ca partener al antreprenorilor, decapat de influențele, intruziunile, condiționările intereselor economice de afară… Dar asistăm doar la o dezvoltare prin împrumuturi, tot mai des transferate dinspre zona nerambursării (a dreptului de a beneficia de acestea ca membri ai UE) spre împrumuturi ce trebuiesc returnate și încă la dobânzi tot mai împovărătoare… Asta și pentru că banii Europei au devenit tot mai scumpi, tot mai greu de procurat, Bruxelles -ul decizând să oprească, brutal, finanțările de odinioară ca fonduri nerambursabile și scheme de sprijin comunitar (nu și în cazul nemembrei UE, așa să-i rămână statutul!, Ucraina) și să impună doar investiții cu bani obligatoriu asumați ca împrumuturi… Lucru de care guvernanții și clasa noastră politică profită, asigurându-și următoarea sinecură pentru ei și lanț pentru țară… Aderarea la OCDE, de unde a venit și impunerea desființării consumului ca motor economic, și de unde știu ca vor obține, având fișa de epurare a tot ceea ce este național- românesc (și nu doar în economie), următoarele tranșe de bani („de dezvoltare”, „de investiții”)…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea

Operațiunea americană „de sub 60 de zile”: de la războiul logistic-militar la cel militar-logistic…

Între aceste două capete de pod ar putea fi așezată operațiunea specială „trumpiană” din Iran… Între rolul de facto al acelui „modus operandi” de război și translatarea lui logistică spre zona economică… Spre zona brutală a (re)negocierii și impunerii de noi achiziții militare, practic, de rescriere a acordurilor economice vizând industria militară… Pentru că Trump nu a urmărit, ca scop în sine (mai mult sau mai puțin justificat) războiul ca o „demilitarizare a Iranului”, ci transformarea acestuia într-un instrument de demilitarizare (prin ricoșeu) a Orientului Mijlociu… A convingerii zonei arabe, bogate, de necesitatea imediată a reactualizări înzestrărilor lor militare (în primul rând, cele vizând apărarea proprie), evident, la costurile și în condițiile impuse de Trump… De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că președintele american a anunțat, aparent rupt de realitatea din teren, „că războiul din Iran s-a încheiat”… Mai bine spus, a fost încheiat din perspectiva sa… Un anunț ce poate fi pus, desigur, și pe seama limitărilor legislative care impun obținerea acordului Congresului Statelor Unite pentru continuarea războiului peste termenul în care deciziile se găsesc, legal, în sfera de atribuții prezidențiale, acel interval de 60 de zile în care președintele nu avea nevoie de acordul expres al Congresului… În fapt, însă, această limitare pare a fi fost folosită de Trump tot în interesul său, ca justificare a „încheierii războiului”… Pentru că, în mod real (și pragmatic, de altfel, așa cum acționează președintele american, apelând din plin la atuurile lungii sale experiențe sale ca om de afaceri, într-un joc de șah în care piesele sale sunt persuasiunea, amenințarea, șantajul, aparenta batere în retragere, apoi revenirea în forță cu noi intimidări), dacă un război, așadar, poate fi pornit fie și doar printr-o hârtie, o declarație, pacea nu poate fi încheiată (mai ales, dintr-o perspectivă „unilaterală”) doar pe seama colilor și a vorbelor celor ce au declanșat agresiunea inițială… Fie și una motivată, în fața Istoriei de mâine, prin necesitatea impuneri, acolo unde este cazul, chiar și prin forță, a schimbărilor de paradigme în numele resetării felului de a fi, de până mai ieri, a acelui tablou aproape tabu al configurației „in situ” a ordinii mondiale… Dar asta nu îl interesează pe Trump… Din punctul lui de vedere, războiul (mai corect spus, neavând acordul Congresului, „operațiunea” sau chiar „intervenția”) a reușit! Fără a fi declarată nici o „victorie”, nici un „armistițiu”, nici o „retragere” (cu aceeași coadă între picioare). Pe Trump l-a interesat strict ordonarea paradigmelor comerciale de înzestrare și înarmare militară, de rescriere a clauzelor comerciale militare în interesul imediat următor de protejare a zonei arabe (bogate). Pentru că, prin războiul din Iran, sfera militară de apărare a țărilor arabe, atrase în capcana-„berbece” a loviturilor „de pedeapsă” ale Iranului, a fost pusă pe butuci…

Este adevărat, și Statele Unite au pierdut imens… Instalații de apărare, de protecție, radare, avanposturi, dar, mai ales, acea proiecție, falsă, de asigurare a securității zonei… Dar pierderilor se vor compensa prin masivele investiții în noile priorități de apărare ale zonei arabe… Pentru că, industria militara ființează prin războaie (sau „operațiuni militare de sub 60 de zile”!), în mod esențial aflate într-o continuă derulare (și nu „înghețate”), prin care tehnica militară existentă să fie „consumată” pentru a forța reînzestrarea, inclusiv la un nivel militar actualizat și mai scump… Adică, folosirea războiului în scop militar-logistic, căci, dacă războiul lui Trump ar fi vizat într-adevăr demilitarizarea Iranului în interesul păcii mondiale, atunci am fi vorbit poate strict de un război logistic-militar… Sau de o intervenție logistic-militară… Dar Iranul a fost doar un mijloc transformat, prin căderea statelor arabe într-o capcană, în instrument de demilitarizare (și) a capacităților militare de apărare ale acestora. Și, chiar dacă pare că acestea ar putea apela la alți furnizori militari, situația nu este deloc așa… Pentru că Israelul este scos din joc, ca ofertant militar imediat, ba chiar și pe termen mediu, pentru alții (dovadă și incapacitatea de a-și respecta contractele de livrare în derulare, inclusiv cele vizând furnizarea dronelor pentru noi, bunăoară, compania „Elbit Systems” abia acum confirmând, după întârzieri semnificative, livrarea sistemelor tactice de avioane fără pilot), acesta având nevoie de întreaga sa tehnică militară, până mai ieri poate disponibilă pentru export, pentru propriile războaie (teritoriale, spre deosebire de cele comerciale, de reconfigurare a pieței de furnizor militar, ale „unchiului Sam”), iar Ucraina, marea surpriză ca nou furnizor militar pe piața de armament (deja defilând în zona arabă cu oferta sa de producție militară „excedentară”), ar putea fi frânată oricând din extazul ei de exportator militar universal de către Statele Unite.

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

„Înstăpânirea” ce va transcende dreptul de proprietate

Cam despre asta va fi vorba în reconfigurarea de mâine… Despre faptul că, degeaba deții minereuri, resurse, materii prime, adevăratul proprietar va fi, în fapt, acela care se va ocupa de vânzarea lor… De licitarea la burse… De ieșirea lor „în lume”… De valorizarea țintită, pragmatică, strict controlabilă prin prețuri și tarife… Iar aici se încadrează și recenta declarație a șefilor OMV vizavi de gazul nostru din Marea Neagră… Care nu va mai fi al nostru din momentul în care va fi extras, căci, practic, dreptul de proprietate asupra lui va fi „desuveranizat”… Pentru binele Europei, desigur… A acelei Europei căreia nu îi pasă și de binele nostru… Iar faptul că șefii OMV au scrâșnit printre dinți că, după începerea exploatării din perimetrul nostru din Marea Neagră, oricum prețul gazelor pentru noi „nu va scădea”, nu a fost o ironizare (cu accent austro-ungar) a neputinței noastre de a face măcar, singuri, „un mare foc la malul mării”, ci „listarea” adevăratului proprietar al lor după punerea pe piața europeană de consum… După vânzarea lor la bursă… Așa cum se va întâmpla cu tot ceea ce va ajunge pe burse, cel puțin în noua reconfigurare de paradigmă a proprietarului de drept (cel inițial) transformat în simplu furnizor din colonie către „stăpâni”… Către o „înstăpânire” ce va transcende însuși dreptul de proprietate nativ… Iar acest lucru se va face printr-o translatare a dreptului de proprietate, de arondare a acestuia către cel ce vinde pe piețele bursiere… Iar faptul că șefii de la OMV ne-au aruncat-o „verde în față”, nici măcar având garanția primelor molecule de gaz marin din perimetrul nostru, că „prețul gazelor din România nu va scădea”, semnalează un lucru și mai grav. Nu va scădea, chiar dacă este din resursele noastre, pentru că nu va mai fi al nostru după/prin listarea la bursa gazelor din Olanda (unde se formează prețurile „de referință”). De acolo de unde, absurd de paradigmă, va trebui să ne cumpărăm și noi gazele (noastre!) necesare pentru consumul din țară… Cum am ajuns aici?… Prin trădătorii, veneticii, „lobby” -iștii de anti-românie și anti-românism, care au călcat în picioare dreptul suprem al țării („al Țării”, căci nu mai vorbim despre dreptul statului în cazul unei entități care nu doar că nu ne apără interesele, ci, dimpotrivă, ne-a boicotat în mod continuu visele, speranțele, iluziile chiar, dar și existența, minima existență, subzistența…) asupra a ceea ce este al nostru, prin impunerea unui procent, nu al cantității de gaze din propriile resurse care să rămână pentru consumul nostru energetic (la un preț stabilit de alții, iată!, prin bursa gazelor din Olanda), ci al unui procent alocat industriei și consumului casnic la un cost stabilit de noi, de drept zero, pentru cât vom ține în cârcă Europa în iernile tot mai geroase ce vor urma.

Europa bruxeleză s-a securizat dară pe două linii… Prin asigurarea de gaze din exploatarea resurselor noastre, dar și prin taxarea a ceea ce este al nostru și va fi „alocat” pentru propriul consum… Pentru că, în mod categoric, prima condiție a punerii la dispoziție a gazelor din platoul nostru marin către consumatorii din UE ar fi trebuit să fie aceea a impunerii dreptului nostru de a avea aici o Bursă a Gazelor Naturale… Care nu trebuia să mai ființeze în Olanda, cel puțin după „delistarea” gazelor rusești… Dar, așa cum am cedat bursa grânelor, așa a știut Europa, prin ciracii ei agenți de influență, de lobby dar și prin slugile de la noi, că vom face și cu noul „munte de aur” al țării… Și vom cerși pe mai departe, acum și propriul gaz, de la „stăpânire”… Îl vom „ambala” frumos și îl vom achiziționa, poate nici „la rând” cu toți ceilalți europeni, ci la „și alții”, ba, poate, chiar din restul de procente ce va rămâne după „prioritizarea” făcută de Europa… Și să nu mire iernile în care vom tremura în case, în vreme ce gazul nostru va pleca spre UE… Evident, la acel moment, guvernanții se vor scuza: „Așa a decis piața (bursieră)!”… În fapt, marii jucători care, înainte de a o controla, au retrasat-o… Iar noi, cum am lipsit de la masă deciziilor celor mari, din nou, „din cauza guvernărilor anterioare”, am ajuns doar „în meniu”… Cu noi și noi resurse… Cu țara pe de-a întregul…

Și este tot mai clar felul în care UE bruxeleză „a jucat” partea ei de interese, inclusiv prin stimularea continuări războiului (ruso-)ucrainiano-rus, pentru ruperea Europei de dependența de gazul Moscovei și corelarea cu GNL -ul „unchiului Sam”… De unde nici nu va trebui să mai vină nici măcar un procent minim de gaze… Pentru că jocul a fost făcut prin reorientarea, în stabilirea prețurilor a bursei de gaze din Olanda, dinspre tariful inițial al gazului rusesc către cel al GNL -ului american… Un fel de „gazo-dolar”… Iar de acum, nici nu va mai conta de unde va face rost Europa de gaze naturale, căci, tarifele lor pentru piața europeană se vor stabili oricum prin piața controlată de „unchiul Sam” (și doar listată la bursa olandeză)… Cum va funcționa „mecanismul”? În esență, în ceea ce ne privește, deși vom deveni lider regional în energie, facturile vor rămâne neschimbate pentru noi… Pentru că, fie și dacă „Neptun Deep” va furniza anual cele opt miliarde de metri cubi de gaze naturale estimate, acest volum uriaș nu va duce, așa cum ar trebui pe o piață liberă, a cererii și ofertei, la scăderea prețurilor (nu pentru noi), UE trecând complice, după eliminarea, prin feluriți factori de manipulare și diverși „actori”, a dependenței de gazele rusești (la care se raportau cotațiile în trecut) la referința de tarif, stabilită aproape „peste noapte” (tot ca hoții!), a gazului natural lichefiat american (GNL). Or, în acest fel, prețul de vânzarea a gazului extras din România nu va fi stabilit de noi nici măcar pentru propriul consum, ci va fi legat tot de cotațiile „TTF” de la bursa olandeză („Title Transfer Facility” – referința pentru prețul gazelor naturale în Europa), raportându-se în formarea tarifelor de pe întreg continentul, după încheierea epocii gazului rusesc, integral la GNL -ul american…

Și va fi doar un alt cost de țară, pe viitor, al faptului că nu am impus aici realizarea următoarei burse europeane a gazelor naturale, acceptând, la fel de înzidiți în nepăsare, statutul de pălmași de colonie…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea

 

Între „Gomora” și „Sodoma” înarmării lumii: omul, biată piesă-paiață pe tabla de șah…

Este tot mai clară forțarea extinderii războiului din Iran… Și nu doar la nivelul întregului Orient Mijlociu, ci pe plan mondial… Cu acești nebuni (știuți) ai lumii dând foc întregului mapamond… Și cu alți demenți (mulți încă neștiuți, nevăzuți) gata să iasă pe scenă în rolurile de jucători globali „decisivi” pentru soarta lumii… Ca lachei… Ca mișei… Căci rolurile de „împărați” sunt luate… Luate, nu primite… Și este o lume în care pare că întreaga istorie a conflictelor „moderne” ale omenirii se reiau și se suprapun pe retina unui timp ce nu mai are răbdare… Cu tot mai multe degete îndreptate spre ultimul buton… Într-o ultimă competiție a demenței, orgoliilor și frustrărilor bolnave, închipuirilor și preamăririlor netratate… Primul dintre acei ultimi, nu țintind, ci apăsând… De parcă ar mai conta cine a fost ultimul… De parcă ar mai avea pe cine să impresioneze, deja postexistență, această „mărire”… Dar așa sunt demenții care ne conduc… Dacă nu au fost cei dintâi în orice altă semețire a schizoidului lor, măcar să fie cei din urmă…. Chiar dacă toți cei „din urmă” nu doar că nu vor mai fi cei dintâi în analele istoriei, ci nu vor mai fi… Căci istoria este pentru cei ce vin dacă mai au unde să mai vină…

Războiul se extinde… Conflictele escaladează… Iar unica țintă a războiului nebunilor este chiar omul… Omul devenit biată piesă paiață pe tabla de șah a acestei (ne)lumi… Dar tocmai escaladarea războiului ne mai dă și un ultim răgaz… Nu spre a privi spre ultimele rădăcini nearse, necalcinate, nezdrobite, ci spre a vedea cât de mult a contat neveghea din noi… Din pacea războinică dintre războaiele lumii… „Astăzi”, poate cel de al treilea… Decisiv… Ultim… „Cunună” de orgolii, frustrări, demențe, paranoide lăsate libere să circule în lume, mai libere decât cei nebolnavi, transformând-o prin contagiunea morbidă din aceste ultime decenii… Ale „gomorei” și „sodomei” înarmării lumii…

Și nu, nu mai este vorba despre „butoaiele de pulberi” balcan-europene și chiar paneuropene (Ucraina)… Nu mai este vorba doar despre incendierea, „de departe”, a Orientului Mijlociu… Ci, despre toate acestea, dimpreună, pârjolindu-ne într-un ultim război… Și mai sunt poate „cărți” nejucate în mânecile celor ce ne conduc… Mai sunt poate și șanse pentru, dacă nu o pace, măcar o liniște de după furtuna mondială ce va veni… Pentru că va veni… Căci, și dacă mâine ar fi întroienite conflictele actuale, și de ar fi topite armele lumii, furtuna nu mai poate fi evitată… Este aici, suntem în ea, împresurați în mâzgă pentru mulți ani de acum înainte… Pentru că atâta rău a fost făcut deja încât doar reconstrucția a ceea ce a fost distrus va însemna decenii de privațiuni și resemnări pentru un ipotetic bilet al păcii dintr-un orizont nedescătușat de perspectiva sângelui…

O criză mondială în care economia lumii va fi dată cu multe decenii înapoi… Și în a cărei perspectivă, binele de acum înainte ar putea să nu mai însemne nici măcar acceptarea răului celui mai mic de până mai ieri… O criză mondială în care se va produce o întoarcere masivă a țărilor către vechile tehnologii și resurse energetice… Acelea pe care noi le desființăm, ca industrii, le vindem, ca resurse… Acum și prin decizia dementă, cea a propriilor nebuni ce ne conduc, de a impune obligarea dărâmării, nici măcar a conservării, industriei energetice „vechi”, totul sub spectrul sancțiunilor, punitivității… Cu uzine ce devin „memoriale” ale pedepsirii acelora ce refuză a le rade din temelii: Turceni, Rovinari… Cu amenințări pentru cei ce nu le pun la pământ… Poate și închisoare… Poate chiar „zidirea” lor în aceste ruine-memoriale ale neputinței unui popor…

Războiul?… El este (și nu doar cel economic) deja, nu doar aici, ci peste tot… Iar apariția unor noi intrigați puși să tragă de colțurile deja sfâșiate ale cortinei Lumii nu este o stranie coincidență… Și nici doar „o surpriză”… Pentru că sunt lucruri pregătite de mulți ani… Din acei ani în care noi ne dedulceam în nepăsare… Și chiar și implicarea Africii pe această scenă de teatru în război era doar o chestiune de timp… De o așteptare a unui alt bufon primind un rol de incendiator… Să rămână, la rându-i, undeva într-o neistorie… Iar faptul că Uganda (!) se alătură Israelului în lupta acestuia „pentru dreptatea sa istorică” (!) nu este un gest de compasiune… Ci un rol din scenariul tablei de șah a lumii… Cu marile întrebări ce ar trebui să ni le punem de acum… Căci oare ce resurse militare au fost „depozitate” în țările din Africa?… Înarmate departe de ochii noștri pentru a fi folosite de cei ce ne-au adus sub ploaia de funingine a lumii…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea