Poezii de Puiu RĂDUCAN

Țara Mare

Stând înmărmurit c-o hartă-n mână,

privesc timid la Dacia bătrână.

O țară mare, frumoasă și bogată,

cum alta-n lume nu era odată.

 

Trădători de neam în toată lumea-au fost.

Au cășunat  și mi-au măcelărit-o fără rost.

Și uite-așa, cum harta ne arată,

Dunărea NU ne-a fost graniță odată.

 

Au chemat romanii, trebuia romanizare.

pe barbari i-au chemat, le trebuiam mâncare.

Faraonii terbuiau aduși de zor și ei,

râgâia țara, gâlgâia de mișei.

 

Să vină turcii strigau zevzecii-n cor,

stârnind mânie-n săbii pe maluri de Bosfor!

Să vină apoi regi și regi ni s-au adus,

Adio Orient, ochii ni-s pe Apus.

 

Și-au făcut regii mare, România Mare,

dar trebuiau ruși s-o calce în picioare.

Și-a ajuns țara mea o țară de nimică,

din România Mare, o Românie mică.

 

Acum, aleșii țării, cu adevărat hoți,

vândură tot ce-avurăm, ne-ndatorăm la toți.

Zici că pe țara mea au devastat-o hunii,

dar dușmanii-s acasă, ne fură ca nebunii.

 

Consecința

Am plantat în grădină o consecință

și consecința crește cu mine în ceață.

Se răstoarnă boabe de brumă-n velință,

iar consecința mă spală pe față.

 

Mă cată moartea cu parfum de tei

prin văile ce vin și mă cuprind;

Îmi tot spune să fiu nașul ei

și-mi tot dă umărul să-l prind.

 

De sus, mă dojenesc norii câlțoși.

Pe inimă-mi apasă fier greu și lung.

„Prietenii” aplaudă victorioși,

fierul și anii ce mă străpung.

 

Noaptea își dă drumu-ntr-o păpădie,

când fosforul dimineța-mi arată.

O dimineață-n cânt de ciocârlie,

iar consecința merge pe roată.

 

 

Au trecut ani și nu aveam știință,

ani petrecuți mai mult prin văgăuni,

dar am făcut rost de-o consecință,

care-mi aruncă vreascuri pe cărbuni.

 

Prada

Sunt o pradă a vieții normale

și n-am pierdut timp doar pein biserici.

Mi-am colindat trupul pe deal și pe vale,

fără să dau ascultare la clerici.

 

Mă urcam în pomi după fructe,

iar șarpele urca să mă muște.

Dorea nebunul din mine să-nfrupte

și nu era nimeni să îl împuște.

 

Șarpele se-apropia foarte mult.

Se auzeau privirile cum se ciocnesc.

Eram o pradă a vieții, nu demult,

iar ochii și-acum se privesc.

 

Viața mă trage mereu de zăbală.

Sunt prada ei, un cal oboist.

Și dacă plec, ce-i mare scofală?

Umpleți paharele, ciocniți, sunt pregătit!