Cu opera „nomadului” brăilean Panait Istrati, care – aidoma lui Maxim Gorki – a cunoscut din copilărie colții sărăciei, a terminat doar șase clase primare, a practicat vreo 14 meserii, a călătorit în Orientul Mijlociu, Egipt și Franța (aici a învățat franceza clasică și a început să scrie literatură de calitate), cu opera acestui „nomad”, prin urmare, m-am „întâlnit” când eram elev de liceu, atunci citindu-i scrierile neprimejdioase pentru regim (Ciulinii Bărăganului, Chira Chiralina, Codin, Moș Anghel, Neranțula etc.), precum și cele două volume de Opere alese (Povestirile lui Adrian Zograffi), traduse de Eugen Barbu din limba franceză (Editura Pentru Literatură, București, 1967): Prezentarea haiducilor și Domnița din Snagov.
Chiar
dacă Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe faimosul nostru conațional
autodidact („Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un
hamal din portul Brăilei”), iar Pamfil Șeicaru, datorită includerii unor
pesonaje homosexuale în povestirile Moș
Anghel și Chira Chiralina, îl
numește pe Istrati „biet poet al șezuturilor deflorate”, eu într-atât am
apreciat vraja limbii lui de povestitor și calitățile sale de luptător, încât
i-am făcut acest portret literar în cartea Symphonia
cuvintelor (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005): „Mai mult ca oricare
dintre românii celebri, Panait Istrati a fost un hoinar de mare calibru – din Asia
Mică până în Franța, dar și un povestitor neîntrecut. A fost un redutabil
luptător (prin străduințe supraomenești și-a însușit o franceză fără cusur),
dar și un învins în credință și idealuri, dovada făcând-o Spovedanie pentru învinși, cartea despre brutala năruire a marilor
sale prietenii și a speranțelor legate de viitorul comunist al omenirii...”
Da, căci
în Cuvânt înainte la Spovedanie pentru învinși (Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991), Alexandru Talex, un exeget al operei istratiene, ne
face cunoscut că „pe 15 februarie 1929, Panait Istrati sosește la Paris,
înapoiat din Uniunea Sovietică”, și de îndată se pune pe scris („La 20 mai
1929, manuscrisul cărții Spovedanie
pentru învinși era bun pentru tipar”), astfel încât – editată de Rieder, în
colecția Témoignages (Mărturii) – ea
apare în librării pe 15 octombrie 1929, dată la care „Partidul Comunist Francez,
prin organul său L’Humanité, dă semnalul
atacurilor, la care se raliază toată presa de stânga din Occident, urmate mai
apoi de trista campanie mercenară a lui Henri Barbusse, cu văditul scop:
asasinarea morală a scriitorului nostru”.
Convins
că „arta are o morală”, că – adică – este „un soldat al Libertății și dreptății
sociale” („Frumosul înseamnă lupta împotriva mârșăviilor și crimelor epocii. Nu
se poate vorbi despre Frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâșie. Nu mai
cred în niciun «crez», în nicio idee, în niciun partid, în niciun om”),
„scriitorul cetățean Panait Istrati” (Al. Talex) nu numai că n-a trădat și n-a
făcut compromisuri (în inspirata exprimare a prefațatorului și traducătorului:
„Nu și-a sulemenit condeiul pentru chivernisire personală”!), dar s-a situat
printre primii formatori de opinie (scriitori, jurnaliști), care a dezvăluit
lumii întregi opulența nomenclaturiștilor, în timp ce poporul era cu nerușinare
mințit, terorizat, asuprit și înfometat.
În plus,
fiind un curajos om de opinie și gândind necontenit în perspectiva timpului, la
acuzația că-i fascist, Panait Istrati a răspuns cu „viguroasa confesiune Omul care nu aderă la nimic”...
De ce
Istrati susține că nu (mai) crede „în niciun om”, afirmație care pe mine m-a
determinat să aplic tușa „brutala năruire a marilor sale prietenii” pe
portretul lui de mai sus? Deoarece, ne informează același Alexandru Talex, după
ce scriitorul nostru publică în La
Nouvelle Revue Française (1 octombrie 1929) capitolul Afacerea Rusakov sau URSS de azi în Spovedanie (Rusakov este prototipul evreului comunist căzut în
dizgrație, pe care compatriotul nostru îl cunoaște foarte bine și-l apară din
toate puterile, convins fiind de nevinovăția lui), scriitorul și bolșevicul Romain
Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1915), ripostează:
„Nimic din tot ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din partea
dușmanilor ei înrăiți, nu i-au făcut atâta rău cât îi vor face aceste pagini.
(...)Doresc ca pe viitor să nu te mai ocupi niciodată de politică; nu ești
deloc făcut pentru ea”.
E drept,
până la moartea lui P. Istrati (16 aprilie 1935), „prietenul” R. Rolland a
păstrat tăcerea, chit că nu s-a simțit prea confortabil după îndreptățitul
reproș al românului: „Nu-ți voi ascunde deloc mirarea de-a te vedea devenit un
sovietic, atât de oficial”.
Fără să
aprecieze dârzenia compatriotului nostru de-a spune lucrurilor pe nume,
bunăoară așa ca Ernst Bendz în 1948 („Această carte marchează splendid ruptura
sa cu viața de până atunci, cu frații de luptă și de clasă, cu credințele sale
cele mai scumpe, cu speranțele sale cele mai deznădăjduite”) sau ca Joseph
Kessel în 1972 („Pentru această revoltă l-am iubit pe Istrati”), totuși, Romain
Rolland se pronunță în Jurnalul său
(1934-1935) „împotriva execuției publice a unui prieten”, iar în interviul
acordat lui Vézelay, chiar ia apărarea tardivă a lui Panait Istrati: „n-a
trădat pe nimeni, (...) i-au lipsit prietenii credincioși, capabili prin
afecțiunea lor să-i dea reconfortarea de care avea nevoie”.
Indiscutabil
că i-au lipsit prietenii adevărați (gura păcătosului adevăr grăiește), de
îndată ce pretinsa prietenă Madeleine Paz, cea care, făcând recenzia cărții Casa Thuringer (ne informează autorul în
Omul care nu aderă la nimic), încheie
cu „ordinul” agreat de toți amicii
politici: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!”
Cât
privește cuvintele lui Rolland, ne avertizează Al. Talex, în ele se simte
întrucâtva „amărăciunea propriilor remușcări”, nicidecum enorma durere
provocată de execrabilul mod în care s-a comportat cu un prieten sincer și
devotat...
Nu în
ultimul rând trebuie făcută precizarea că, acuzându-l pe Henri Barbusse de
minciună (scriitorul român n-a fost niciodată fascist sau de partea
asasinilor!), Partidul Comunist Francez, prin intermediul cotidianului L’Humanité din 21 aprilie 1978, a recunoscut
„rolul glorios (dar ingrat) de pionier” al lui Panait Istrati în lupta „ pentru
o omenire mai bună și mai dreaptă”.
Dar iată
câteva citate elocvente din Spovedanie
pentru învinși:
1)„Nu
suntem comuniști”, îi spune scriitorului o inteligentă țărancă basarabeancă, nu
atât pentru că „la drept vorbind nu știm ce înseamnă asta”, cât pentru faptul
că „acești consomoli trec cântând și scuipă în ferestrele casei părintești,
insultă bătrânii și se uneltesc între ei, mai mult decât oamenii mari”;
2)„Pe la
jumătatea lunii iulie, încep să am bănuieli serioase despre moralitatea
regimului revoluționar”;
3)„De-o
parte muncă puțină, prost retribuită, șomaj, privațiuni, persecuții; de alta
favoritism, alesul pe sprânceană, abuz, sinecuri, deturnări de fonduri,
turnătorie, politicărie”;
4)„Dacă
vei fi cu noi, te vom susține, iar dacă ne vei ataca, te vom nimici” îi spune
Agranov, șeful GPU-ului și mâna dreaptă a lui Stalin, la sfârșitul unei
întâlniri ce durase „de la zece seara până la patru dimineața”, acesta fiind
răspunsul zbirului bolșevic la întrebarea lui Istrati:„Ce trebuie să fac,
înapoiat în Occident?”;
5)„De la
un cap la altul al împărăției – puși cu botul pe labe de măciuca fascismului
roșu – siberiile gem de Rusakovi, de Ghezzi și încă de alți oameni pe care
fascismul roșu i-a folosit mai întâi pentru scopurile sale murdare, aruncându-i
apoi în închisoare”.
La
legitima întrebare: „Ce reprezintă această carte în ansamblul operei
istratiene?”, ea fiind rodul moral-spiritual și atotuman al invitației făcută
scriitorului de-a participa la sărbătorirea unui deceniu de bolșevism, totodată
al lungilor călătorii făcute în cele 16 luni de ședere în URSS, inclusiv
călătoria la Atena în tovărășia scriitorului și prietenului Nikos Kazantzakis
(împreună cu Soviete 1929 de Victor
Serge și Rusia fără mască de Boris
Suvarin, ambii scriitori ruși dizidenți, scrierea După 16 luni în URSS a apărut în colecția Mărturii a editurii Rieder sub numele generic Spre altă flacără, toate cele trei cărți purtând temporara
semnătură a lui Panait Istrati, ca să „le asigure difuzarea în librării”), la
legitima întrebare, deci, Alexandru Talex răspunde că este „Cartea de vizită” a
mult înzestratului și nedreptățitului nostru compatriot.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
19 dec. 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu