La săptămâna oarbă...

Sâmbăta oarbă

Mereu mi-am imaginat viața ca o săptămână.

Da, viața mea este o săptămână. Și iată că a venit și sâmbăta din săptămâna mea. Nici nu știu dacă sunt la micul dejun, la prânz sau la cină. Problema este că aici am ajuns.

Și ce dacă am ajuns, cârcotașilor?

Vă este ciudă?

Dar să-mi văd de treburile mele în sâmbăta din săptămâna ce sunt! Se apropie Moș Crăciun.

Păi, atâția Moși Crăciuni am adunat că nu mai am unde-i pune.

Unde să-l mai pun pe cel de anul acesta?

Chiar, unde?

Sunt un depozitar de Moși încât a-nceput lumea să-mi zică moșule, deși eu sunt săptămâna oarbă, doar…

Până și cafeaua-mi este gata.

Cam toate-mi sunt gata.

Și eu sunt pe gata, numai voi și Domnul, nu și nu.

Voi îmi dați „Bună dimineața” și mă așezați în prima zi a săptămânii, eu fug la sâmbătă, la locul meu și vă zic „Seară bună, copii”!

Cu lacrimi atârnate de obraji și lungi ca dorul de Crăciun, declar pe propria răspundere că sunt o săptămână ajunsă-n sfârșit, iar știința și biserica nu sunt capabile să dea un răspuns despre starea unui rebut inutil (nespecial) ajuns grăbit într-o sâmbătă oarbă.

Un apus sângeriu cu apucături de câine turbat, necontrolabil, se apropie cu mers sinusoidal.

Lacrimile neputinței mă duc de mână, eu îmi fac crucea.

Nu se poate fără ea, mai ales în sfârșit de săptămână.

Un cor al huiduielilor de borangic îmi răsare-n poarta de la drum:

„Frunză verde siminoc,

ăsta-i om fără noroc”

Și mai vine duminică…

Și gata!

Puiu RĂDUCAN

22122024-B. Olănești