În 5 decembrie 2024 s-au împlinit 50 de ani de la moartea (de cancer), la București, a scriitorului (controversat prin prisma relațiilor cu Siguranța, Securitatea, Serviciile etc.) Zaharia Stancu (născut în 5 octombrie 1902, la Salcia, Teleorman). Dar să-l tămâiem cum se cuvine.
Îndrumător ne va fi distinsul critic literar și profesor Paul Cernat: „Zaharia Stancu este, am mai spus-o, unul dintre scriitorii români care ar merita, urgent, o primă monografie critică de calibru. Cu toate controversele și dedesubturile biografiei sale interbelice și postbelice, omul se numără, ne place-nu ne place, printre greii prozei autohtone. Nici ca poet htonic, în descendența lui Esenin (din care a și tradus) nu-i rău, iar în Antologia poeților tineri (1934) e un deschizător de drumuri ca promoter. Membru atipic al tinerei generații interbelice, a cochetat o vreme, de pe poziții mai de stânga, cu ortodoxismul celor de la Gîndirea, iar împreună cu Sandu Tudor a condus campania homofobă împotriva cavalerilor de Curlandia de la Criterion, denunțând eșecul generației în pulbere spre indignarea lui Mircea Eliade”.
Viril și impozant
În continuare: „Merită reeditat musai primul său roman, Oameni cu joben, pe care ulterior ar fi vrut să-l facă uitat: un roman despre burghezia interbelică - inclusiv despre cea evreiască, de unde provine și o iubită notorie a sa: Lydia Manolovici, alias Dania lui Anton Holban, curtată fără mare succes și de bietul Octav Șuluțiu. Cam în aceeași epocă, virilul Darie - bărbat frumos și impozant, în ciuda defectului fizic din copilărie la un picior - o seduce, probabil pe viață pe adolescenta Maria Banuș; o va lansa și ca poetă (amănunte în acest sens și în jurnalul, remarcabil, al scriitoarei)”.
Adolescent rătăcit prin Balcani
Pe aceleași unde: „Gazetar antifascist uns cu toate alifiile interbelicului, navigator abil între Siguranță și mișcarea de stânga, Stancu participă la aventurile rocambolești de spionaj ale senzaționalei Sorana Gurian și găzduiește grosul reportajelor lui Geo Bogza din Tempo și Lumea Românească (trimițându-l pe frontul Războiului Civil din Spania). Aventurier fusese încă din adolescență când, în timpul Primului Război Mondial, rătăcea prin Balcani (vezi și excelentul roman picaresc, în stil Istrati, Jocul cu moartea, ecranizat pe măsură de Andrei Blaier în Prin cenușa Imperiului, cu Gheorghe Dinică memorabil în rolul Diplomatului - un escroc cu înclinații gay)”.
Ticurile sintactice și lirismul - marcă înregistrată
Mai mult (și mai bine): „Notabile sunt însemnările sale de deținut politic în lagărul pentru militanții antifasciști de la Târgu Jiu (Zile de lagăr, 1945). Intrat în cărți pentru șefia primei Uniuni a Scriitorilor după Al Doilea Război Mondial, cade o vreme în dizgrație (suspect de spionaj pro-britanic și de colaborare cu Siguranța), pentru a fi, mai ales după 1955, oficializat, după necesarele oboluri pe linie, plus o carte de reportaje din URSS-ul lui Stalin; au rămas notorii intervențiile sale împotriva lui Pasternak (care ar merita reexaminate și din alte unghiuri). Rădăcinile sunt amare și restul ciclului autobiografic, deschis cu controversatul megahit Desculț (1948) și jalonat cu melodramele adolescentin-teleormănene Pădurea nebună, Constandina și Uruma, e inegal - strict literar, dincolo de partizanatul ideologic; inegal, dar, pe bucăți, de neignorat. Cel mai afectat de rigorile realismului socialist e, probabil, romanul Dulăii, dar și aici însă forța prozatorului se simte în pofida tezismului. Ticurile sintactice și lirismul nu i-au făcut un bine, dar au rămas un fel de marcă înregistrată”.
Statut de belferi pentru scriitori
„După debarcarea lui Mihai Beniuc (1965) - a reluat Paul Cernat -, conu Zaharia devine, până la sfârșitul vieții, președinte al Uniunii Scriitorilor. A rămas până azi și va rămâne probabil pentru totdeauna cel mai bun președinte din istoria organizației, omul care a ținut spatele scriitorilor în fața lui Nicolae Ceaușescu și le-a creat în anii destinderii, un statut socio-profesional fără precedent (pierdut în ultimele decenii). Nu uit, desigur, nici acuzele de favorizare a propriei opere (vezi romanul Desculț, tradus în zeci de limbi din fondurile statului român și călătorind prin lume în sandale de aur). A impresionat, nu doar în epocă, romanul-bocet Ce mult te-am iubit, unde lirismul autorului capătă accente dramatice”.
Botnița din romanul Desculț
Tot aici: „Capodopera lui Zaharia Stancu și una dintre marile cărți ale prozei românești postbelice rămâne totuși romanul Șatra (1968) - singurul neautobiografic, fără Darie! - monografie copleșitoare a romilor deportați de Ion Antonescu. Câteva cuvinte despre botnița din Desculț. În contextul propagandistic al epocii, ea a picat la țanc, dar practica era, din păcate, reală; au cunoscut-o pe propria piele țăranii de pe moșia lui Duiliu Zamfirescu - și destui alții. Nu e clar în ce măsură a cunoscut-o Zaharia Stancu însuși, inclusiv în anii când a lucrat pe moșia lui Dinu Ioanid (viitorul scriitor Dinu Nicodin). Dar multe ar fi de spus despre această figură de pondere a literaturii noastre postbelice (și a literaturii tinere interbelice)…”.
Nu în ultimul rând: „Pe vremea când eram asistent la plata cu ora, îl bombăneam pe profesorul Florin Mihăilescu, care insista să-l predau la seminarii împreună cu Eugen Jebeleanu și Aurel Baranga. Niște expirați comuniști, mă gândeam, ce să-i tot predai? Între timp, am ajuns să-i dau dreptate profesorului și să-i bombănesc pe cei care-i depreciază pe cei trei - mai ales pe conu’ Zăricuță”.
Poet uitat, narator ignorat
Ce mai înseamnă în prezent, ca scriitor, Zaharia Stancu? A încercat să răspundă tot un tânăr critic literar, Răzvan Voncu (în nr. 16/2019 din „România literară”): „Relativa uitare a lui Zaharia Stancu, azi, se datorează mai puțin angajamentului său politic de după 1944, cât supralicitării editoriale a prozei din ciclul Desculț. O fi colindat romanul respectiv lumea în sandale de aur (cum spuneau, în epocă, toți cei care doreau să-l flateze pe influentul președinte al Uniunii Scriitorilor), însă acasă nu mai călătorește deloc, din păcate. Spun din păcate, nu numai pentru că, în sine, ciclul Desculț nu este de ignorat în istoria prozei noastre postbelice. În general, fără să fie un mare scriitor, Zaharia Stancu este un creator cu sigiliu aparte și o personalitate cu o considerabilă influență asupra vieții noastre literare postbelice, în special în perioada 1966-1974. Un roman ca Oameni cu joben (1941) - care, ulterior, avea să-i devină nesuferit autorului, din cauză că-i dezvăluia vulnerabilitățile personale - îl apropie, de pildă, nu doar biografic, ci și ca modalitate autentistă, pe Stancu de Anton Holban. Jocul cu moartea (1962), la rândul său, este un puternic și captivant roman picaresc, în care spațiul balcanic răvășit de Marele Război servește drept fundal pentru o tulburătoare analiză a pervertirii omului de către istorie. În fine, Șatra (1968) este o incursiune realistă pe teritoriul unei societăți arhaice, aflate în conflict cu aceeași neiertătoare istorie”.
Excepții
„În raport cu această întinsă și inegală creație romanescă - a urmat Răzvan Voncu -, poezia lui Zaharia Stancu a intrat, încă din timpul vieții, într-un anume con de umbră. Și totuși, prozatorul acesta aspru, cu inimitabilă dicțiune, care a aspirat să creeze fresca ultimă a țărănimii din Câmpia Dunării, a debutat în 1927 ca poet, cu Poeme simple, și a publicat în timpul vieții încă alte șapte volume de versuri. Ultimele două, Cântec șoptit (1970) și Sabia timpului (1972), cu numai câțiva ani înainte de trecerea sa la cele eterne. E de mirare că, apreciat superlativ ca poet în primii ani, Stancu mai este receptat astăzi aproape exclusiv ca prozator tradiționalist. Excepțiile importante au fost reprezentate de Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, unde poezia autorului romanului Desculț este analizată și fixată din perspectiva ecourilor sensibilității naturiste de odinioară, respectiv, de Alex Ștefănescu, care, în Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), nu trece nici el indiferent pe lângă cele două plachete postbelice ale lui Stancu”.
50 de ani s-au împlinit în 5 decembrie 2024 de la moartea scriitorului Zaharia Stancu.
„Cu toate controversele și dedesubturile biografiei sale interbelice și postbelice, omul se numără, ne place-nu ne place, printre greii prozei autohtone”, Paul Cernat, istoric literar
„Gazetar antifascist uns cu toate alifiile interbelicului, navigator abil între Siguranță și mișcarea de stânga, Stancu participă la aventurile rocambolești de spionaj ale senzaționalei Sorana Gurian”, Paul Cernat
„Capodopera lui Zaharia Stancu și una dintre marile cărți ale prozei românești postbelice rămâne totuși romanul Șatra (1968)”, Paul Cernat
„Relativa uitare a lui Zaharia Stancu, azi, se datorează mai puțin angajamentului său politic de după 1944, cât supralicitării editoriale a prozei din ciclul Desculț”, Răzvan Voncu, critic literar.
Cristi SOMEȘAN
Sursa: Facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu