Memoria, adică istoria

                                   de Gheorghe Pârja

Relativ recent, Grupul de Reflecție Strategică „România în UE”, de pe lângă Președinția României, a elaborat un raport cu tema „identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului”. Unele opinii sunt în acord cu realitatea. Și cu crezul meu. Cum este prevederea că „identitatea națională și cea europeană nu se exclud, ci se pot consolida reciproc.” Această recunoaștere este fundamentală acum, fiindcă în trecut unii părinți ai UE nu au văzut așa lucrurile după cum observă și academicianul Ioan-Aurel Pop. Și pe alocuri le vede și astăzi. Raportul de care aminteam cuprinde ideea că românii ar fi prea români. Că unii apar în spațiul public și se poartă exagerat de românește.

Ce gândire este asta? Că mai sunt și spectacole de circ politic, este altceva. Dar sunt mulți români care nu prea știu ce înseamnă să fii român. Mai sunt semeni care s-au săturat de România, hulesc țara și pe înaintași. Dacă nu ai învățat ce înseamnă limba în care te-ai născut, abține-te! Cine ne poate sal­va de uitarea de sine? Evident, memoria, adică istoria. În ultima vreme, asistăm la un fenomen extrem de afurisit, adică renunțarea la învățarea temeinică, în școli, a istoriei neamului din care facem parte. Din tot contextul european, nu luăm seama că alte popoare își respectă trecutul, acesta este învățat în școli, cinstit cum se cuvine. Noile legi ale în­vă­țământului sunt dictate parcă de o mână de oameni cu rosturi funcționărești, fără înțelegeri pedagogice și experiență didactică.

Cu câtă ușurință constată ministerul, că țara are un nu­măr mare de analfabeți func­ționali. Profesorii de la catedră nu sunt consultați, ceea ce explică numeroasele deficiențe. Vorbind și eu cu profesori și elevi, am ajuns la concluzii nu prea măgulitoare. Dar mai sunt și ferestre luminate. Respect eșalonul celor care fac cinste învățământului românesc. Profesori, elevi și părinți. Dar cine mai ține seama de opiniile noastre? Cine s-a aplecat asupra scrisorii intelectualilor care s-au adresat ministrului de resort cu observații călăuzitoare? Nici o reacție! Învățământul public nu poate fi teren de experimente pentru utopiști de tot felul. Spune profesorul Constantin Toader, omul de la catedră: „După atâtea reforme eșuate, suntem sceptici față de noi formule magice, propuse de oameni care nu cunosc realitatea școlii și visează tot felul de cai verzi pe pereții scorojiți ai școlilor noastre dărăpănate, grație înțeleptei politici de subfinanțare.” Ce v-am spus!

Dar să revin la istorie. Academia Română atrage atenția că fără revenirea disciplinei istorie la statutul pe care l-a avut, cel puțin în primii ani după 1989, „este compromisă păstrarea identității națiunii române.” Apoi s-a solicitat Ministerului Educației să înceapă un dialog cu reprezentanți ai Academiei Române – Comitetul Național al Istoricilor Români, ca singura entitate reprezentativă pentru breasla istoricilor din România, în așa fel încât să se reflecte corect statutul istoriei și al istoricilor, spre binele elevilor.

Academia Română se declară solidară cu comunitatea istoricilor și arhiviștilor din România și va menține pe linia profesională și morală demnitatea științei istoriei. Academia Română și entitățile ei de cercetare a istoriei își propun o mai intensă prezență în arena creativității istoriografice și a dezbaterilor publice. E nevoie de cunoașterea în mod critic, de către tineri mai ales, a istoriei naționale, dar și istoria minorităților naționale, ca parte a acestei țări. Eu, cititorul și iubitorul de istorie națională și a altor popoare, vă asigur că mă simt mult mai liber, mai stăpân pe mine învățând istoria. Acum, când lumea e deschisă, este extrem de primenitor spiritual să îți dai seama prin ce lume treci. Prin instrucție și educație se pot forma viitorii cetățeni ai acestei țări. Școala nu trebuie să formeze apatrizi.

Într-o lume în care se jonglează cu scenarii, sunt la modă conspirațiile, unele dintre ele chiar devin realitate, este nevoie să descifrăm unde este adevărul istoric. Să nu uităm orele de istorie, profesorii care explică trecutul cu toate sinusoidele lui. Iar oamenii de decizie să nu uite că sunt aleși de poporul român. Știu că lumea de astăzi are multe provocări. Fie ca istoria să fie una dintre ele. Numărul de ore de istorie din învățământul preuniversitar din România trebuie să fie cel puțin egal cu media orelor de istorie din statele Uniunii Europene. Alții învață istoria lor cum se cuvine, noi o ascundem printre module. Ascultați: fără istorie este compromisă păstrarea identității națiunii române! Vrea cineva, așa ceva? Că un popor care își pierde memoria riscă să dispară. Și în lumea de astăzi părerea mea nu este o simplă afirmație. Au spus-o și alții mai deștepți ca mine!